Am fost dornică să învăţ

Am avut o copilărie protejată, părinţii oferindu-mi tot ceea ce au putut. În 1927, când trebuia să încep clasa întâi, s-a înfiinţat şcoala elementară evreiască, în cartierul Fabric. A fost o dilemă pentru părinţii mei: ce şcoală să aleagă pentru mine? Mama a fost de părere să mă duc la şcoala românească, să învăţ limba cât mai corect şi cât mai repede. Acasă se vorbea ungureşte, ca şi în celelalte familii de evrei din cartier. Aşa că am fost înscrisă la şcoala de aplicaţie pe lângă Şcoala Normală din str. Pestalozzi, unde fratele meu, Laci, era deja elev în clasa a treia. Tot în vara anului 1927 ne-am mutat în casa din Ştefan cel Mare, într-un apartament spaţios, cu patru camere şi cu un balcon spre stradă, unde mergea tramvaiul. Am fost foarte bucuroasă că puteam să văd de sus tot ce se întâmplă pe stradă.
Îmi amintesc că m-am dus cu mare entuziasm la şcoală, dar în prima zi am venit acasă plângând. Nu am înţeles aproape nimic, ştiam foarte puţin româneşte. Părinţii au înţeles imediat problema şi au angajat o domnişoară care venea zilnic după-amiază, timp de vreo două luni, să vorbească cu mine româneşte. Aşa am învăţat până la Crăciun să vorbesc curent limba română. Am început să mă obişnuiesc cu şcoala. Mai erau doi băieţi evrei în clasă, Gyuri Dénes şi Pali Drexler, cu care m-am împrietenit repede; cu restul elevilor, ceva mai încet. Am rămas cu ei în relaţii de prietenie, natural, cu intervale, pentru că nu am locuit tot timpul în acelaşi oraş. Acum nu mai sunt. Gyuri Dénes a trăit până la optzeci de ani, Pali Drexler, până la optzeci şi doi de ani. Gyuri a murit în Germania, Pali, în Israel. La şcoală, clasa întâi şi a doua erau împreună, într-o sală; în altă sală, a treia şi a patra. Am fost dornică să învăţ, să ştiu cât mai mult. Când am venit acasă, imediat m-am apucat de lecţii. Am fost conştiincioasă şi poate ambiţioasă. Acum câteva zile, când am sunat o veche prietenă în Israel, Ancsi Spira, s-o felicit de ziua ei de nouăzeci şi doi de ani (a fost la aceeaşi şcoală elementară cu mine, dar într-o clasă superioară), mi-a spus, printre altele, că îşi aduce aminte cum eu totdeauna ridicam mâna, dornică să răspund. De colegi am fost privită oarecum cu neîncredere, ceea ce simţeam. Pe parcurs ne-am mai împrietenit, dar a rămas totuşi o distanţă între noi.
Cum a venit vacanţa de vară şi s-a făcut mai cald, ne duceam împreună cu fratele meu la bazinul Igiena, tot pe strada Pestalozzi, vizavi de şcoală. Acolo am învăţat să înot. Au mai venit copii şi din alte cartiere şi aşa am ajuns să avem mai multe cunoştinţe şi prieteni: Willy Leipnik (Dorian), Paul Cosma, Benedek şi alţii.
Bunica venea des pe la noi şi, când ea nu putea, mergeam noi la ea. Nu am fost o familie religioasă, dar sărbătorile mari se ţineau. Prăvălia era închisă şi mergeam cu toţii la sinagoga neologă din Fabric. Vineri seara, când bunica era prezentă, mama aprindea lumânările. Iarna aveam o cină cu bunătăţi din carne de gâscă. Mărimea ficatului era totdeauna discutată. S-a gătit numai cu untură de gâscă până în 1938, când tata a făcut o criză de fiere şi atunci am început să gătim şi cu ulei. Untura de gâscă se procura de la două femei, una din Iosefin, cealaltă din Fabric, ce aprovizionau familiile care nu tăiau destule gâşte pentru a-şi acoperi nevoile proprii.
Când eram în clasele primare, ne duceam de două ori pe săptămână, după-amiază, la ora de religie. Domnul Rosenthal, ajutorul de cantor, ţinea ora la şcoala românească din str. Titu Maiorescu (Bárány utca), pentru elevii din cele trei şcoli elementare româneşti din cartier. Şi acolo am fost ambiţioasă, îmi aduc aminte şi azi ce am învăţat. La liceu, ora de religie, între 1931 şi 1939, era ţinută de rabinul Drexler, o dată pe săptămână, pentru elevii evrei din cele opt clase de liceu.
După ce am terminat clasele elementare în anul 1931, fiind socotită printre elevele cele mai bune, am urmat liceul. Fratele meu era elev la Liceul Israelit de băieţi, care avea opt clase de liceu. Liceul Israelit de fete avea numai patru. S-a pus din nou problema ce şcoală să frecventez, dar şi de data aceasta mama mea era decisă că trebuie să mă duc la liceul de fete românesc Carmen Sylva, pentru că trebuie să ajung neapărat să am bacalaureat şi apoi vom vedea.
Am dat admiterea, am trecut şi am intrat în clasa I A de liceu (a fost şi o clasă B). Clasele erau mari, cam 50 de fete într-o clasă. Am avut alţi colegi şi am fost privită de cei mai mulţi ca nefăcând parte dintre ei. Totuşi mi-am făcut unele prietenii şi m-am străduit să învăţ cât mai bine (nu mi-a fost uşor). Mai erau două evreice în clasă, Ecaterina Temmer şi Rozalia Müller. În 1935 am terminat primele patru clase de liceu şi urma admiterea în clasa a cincea. Părinţii mei căutau să ajute şi să compenseze, aşa că, înainte de admitere, am fost pregătită timp de câteva luni de un student de la Politehnică, Ladislau Czeizler. El era din alt oraş, avea mare grijă să nu se ştie că este evreu, pentru că pe vremea aceea studenţii evrei nu erau primiţi la Politehnica din Timişoara. Am omis să spun că, în timpul claselor primare, venea la noi acasă, de două ori pe săptămână, domnişoara Majtinsky, să ne dea ore de germană şi de pian. Aşa mi-am putut menţine cunoştinţele de limba germană. În sufragerie aveam un pian mare, la care mama cânta deseori. Mergeam şi la ore de gimnastică ritmică.
În clasa întâi de liceu am început să învăţ şi limba franceză, două ore pe săptămână, până în clasa a VIII-a de liceu. Ca să ştiu mai bine şi cum eram dornică să învăţ, m-am dus şi la ore particulare. În oraş erau două domnişoare mai în vârstă, din Franţa: Mme Jacopin şi Mme Petit. Eu eram la Mme Jacopin de două ori pe săptămână, într-un curs cu patru elevi (trei fete şi un băiat). Stătea vizavi de liceul Loga, în clădirea de lângă parc. În orele de franceză (gramatică, literatură, geografia Franţei), la liceu, am învăţat despre Paris un an întreg. Când am ajuns la Paris, în 1980, nimeni nu a vrut să creadă că eu sunt acolo pentru prima dată. M-am dus şi la ore particulare de literatură germană, la doamna Kornis, originară din Praga, cu o vastă cultură, o adevărată intelectuală.
În locuinţa noastră am avut un dulap plin de cărţi în limba maghiară: A Révai Lexikon şi A Pallas nagy lexikona şi cărţi de literatură, Tolstoi, Dostoievski, Victor Hugo, Petöfi, Jókai, Mikszáth. Le citeam în vacanţă.
Vara ne duceam în staţiuni balneare cu mama, pentru două săptămâni, la Sovata, Borsec, Buziaş, iar apoi, de fiecare dată, două săptămâni la Sibiu, la rudele noastre, cele două mătuşi şi un unchi din partea tatii.
În clasa a V-a de liceu au venit încă cinci colege evreice, care terminaseră primele patru clase la Liceul Israelit. Ne-am împrietenit cu ele şi aproape în fiecare duminică după-amiază eram împreună. Acum eram zece evreice în clasa a V-a. Cum curentul antisemit devenea din ce în ce mai puternic, majoritatea colegelor românce cu care ne împrietenisem s-au distanţat. În afara şcolii, nu voiau să aibă aproape nimic de-a face cu noi. Au început să meargă cu studenţii de la Politehnică, aflaţi sub influenţă legionară. Între cele două războaie, niciun evreu nu a fost primit ca student la Politehnica din Timişoara. În anii ’30, un tânăr evreu din Timişoara sau Banat, care voia să devină inginer, se ducea să înveţe în Cehoslovacia, la Brno sau la Praga, la o universitate de limbă germană, sau în Franţa ori în Germania.
Îmi aduc aminte că, în zile de sărbătoare naţională, studenţii defilau pornind de la biserica ortodoxă, în grupuri mari. Până în 1935, singura biserică ortodoxă în oraş era cea din Fabric, apoi s-a clădit cea din piaţa Küttl. Catedrala din centru a fost construită în timpul războiului. Studenţii treceau cântând cântece antisemite. Deoarece ne era teamă că vor arunca cu pietre şi vor sparge vitrinele, ne duceam în prăvălie să protejăm vitrinele cu rulourile de fier care se manevrau din incinta magazinului.
Noi, cele zece evreice din clasă, deşi toate eram eleve bune, bine pregătite, eram sigure, fiind primăvara anului 1939, că nu o să ne lase pe toate să trecem examenul de bacalaureat. Dar miracolul s-a întâmplat şi toate am trecut.
Iar s-a pus întrebarea ce să fac mai departe.