Anii de război (1939-1944)

Fratele meu, care terminase liceul în 1936, a intrat în prăvălia tatii, cu intenţia să preia cândva comerţul. Eu voiam să învăţ şi am optat pentru o şcoală de textile de doi ani, la Bucureşti, timpurile fiind nesigure. Părinţii mei şi cu mine am fost de părere că ar fi bine să fac peste vară un stagiu la o fabrică de textile din oraş, ca voluntar. Cu mare protecţie, am obţinut un stagiu timp de două luni, la „Industria Lânii”. M-am dus în fiecare zi, de la ora şapte dimineaţa la trei după-amiaza, şi am lucrat până la sfârşitul lui august. Am trecut prin toate secţiile. Cum ştiam că nu am talent la desen, absolut necesar pentru a crea modele noi de stofă (poate aş fi putut învăţa), eram în dubiu dacă asta ar putea fi o profesie pentru mine. Nu mi-am văzut locul într-o întreprindere de textile.
Cum timpurile deveneau din ce în ce mai grele şi nesigure, iar eu eram nehotărâtă, părinţii au decis să rămân acasă şi să învăţ croitoria. Ideea era că este o meserie cu care se poate trăi oricând şi oriunde. Aşa că, în loc să merg la Bucureşti, am intrat ca practicantă la salonul de croitorie condus de Ila Stern Schlesinger. Era în octombrie 1939; a început războiul. M-am dus acolo regulat până în primăvara lui 1940, dar mi-am dat seama că nici asta nu mi se potriveşte.
Între timp, l-am cunoscut mai bine pe fratele colegei mele de liceu, Lilly K., cu 14 ani mai în vârstă decât mine, şi în iunie 1940 m-am căsătorit. Stăteam într-o locuinţă frumoasă, în cartierul Elisabetin, într-o vilă, proprietatea familiei Löwy. Nu peste mult timp, mi-am dat seama că mariajul nostru nu va fi de durată.
 
Au început să apară legile rasiale. Întreprinderile şi magazinele proprietarilor evrei trebuiau „românizate”: cel puţin 50% din firmă să treacă în proprietate creştină. Părinţii mei s-au înţeles cu domnul Dobrotă, care se refugiase cu familia din Transilvania de Nord, oameni cumsecade, şi firma a continuat sub numele „Octavian Dobrotă şi Co”. În august 1940, Ardealul de Nord a intrat sub dominaţia Ungariei (Dictatul de la Viena[3]). Majoritatea populaţiei româneşti s-a refugiat în România. Facultatea de Medicină din Cluj s-a mutat la Sibiu, Facultatea de Ştiinţe, la Timişoara.
Îmi aduc aminte că, la vreo două zile după anunţarea Dictatului de la Viena, o colegă de liceu m-a rugat să trec neapărat pe la ea. Era fiica unui medic originar din Budapesta, care luptase în războiul din 1914-1918. Au hotărât brusc să se mute de la Timişoara la Oradea. De ce? În Primul Război Mondial, tatăl ei fusese decorat de unguri şi ei erau siguri că legile rasiale nu vor fi aplicate în cazul lor. Într-adevăr, prietena mea a intrat la facultatea din Cluj, în 1940, ca studentă la chimie, atunci când facultăţile din România erau închise pentru evrei. Însă, în aprilie 1944, ca toţi ceilalţi evrei din Oradea, şi ea cu familia ei fost duşi în ghetou şi apoi deportaţi la Auschwitz. Ea a supravieţuit şi a ajuns în Suedia; părinţii au fost gazaţi.
În acea vreme m-am împrietenit cu două familii tinere, în care soţiile erau originare din Oradea, şi, ca urmare a Dictatului din Viena, au ajuns să fie despărţite de părinţi. Mama uneia dintre fete a venit la Timişoara, în vizită, chiar şi în ianuarie 1944, când noi nici până în Fratelia nu aveam voie să mergem. S-a întors la Oradea, unde, peste trei luni, evreii au fost închişi în ghetouri, apoi duşi la Auschwitz. Nu s-au mai întors. Au fost gazaţi.
Ambele prietene au rămas gravide imediat după 23 august 1944. Una a făcut o criză de epilepsie în somn, în timpul gravidităţii, sarcina a trebuit să fie întreruptă şi ea a rămas cu crize de epilepsie. Cealaltă prietenă a născut, în decembrie 1945, o fetiţă frumoasă, dar care a rămas cu un soi de schizofrenie. I-am întâlnit în 1978, la Haifa, în Israel, după ce soţul ei a murit. Prietena mea s-a sinucis în 1980.
În anii 1941-1942 au ieşit noi legi rasiale. Evreii din comunităţile rurale nu mai aveau voie să locuiască acolo, erau forţaţi să se mute în oraş. Aparatele de radio trebuiau predate, întreprinderile evreieşti românizate, casele proprietate evreiască au intrat în posesia CNR[4]-ului. Niciun evreu nu mai putea locui într-o casă CNR. Părinţii mei s-au mutat pe str. Titu Maiorescu, într-un apartament de două camere. Erau patru persoane, dar după ce au mai venit şi nişte rude, erau şase persoane. Eu cu soţul ne-am mutat în Fabric, pe str. Cermena. Sub pretextul că ar fi pentru armată şi pentru cei care au trebuit să-şi părăsească domiciliul după Dictatul de la Viena, populaţia evreiască trebuia să predea haine. S-a stabilit o cotă, iar Comunitatea avea sarcina să organizeze colecta. Am ajutat şi eu la Comunitate în această acţiune. În toamna anului 1941, bărbaţii evrei au fost convocaţi să se prezinte la stadionul Electrica, pentru a fi trimişi în detaşamente de muncă. Au fost trimişi în diferite părţi ale ţării, la cariere de piatră pe Valea Oltului, la repararea şinelor de cale ferată. Munca nu era utilă, nici rentabilă, era încă un mod de înjosire a demnităţii evreilor. Fratele meu a ajuns la Câineni (pe Valea Oltului), soţul meu era lângă Timişoara.
Nesiguranţa şi frica de deportare au creat o stare generală de nelinişte, aşa că mulţi şi-au procurat cele necesare în caz de deportare. De abia în 1949 a aruncat Gyuszi, al doilea meu soţ, lădiţa cu roţi care era în pod. O pregătise ca să-l poată transporta pe băiatul lui Lacko, deoarece acesta avea sechele după poliomelită. Deportarea era considerată ca un pericol iminent.
 
Cred că a fost în 1942, când la chestura poliţiei (sediul era în clădirea Liceului Israelit) au fost adunaţi evreii care aveau dosar la poliţie, pentru că au participat la mişcări de stânga, aşa-zise comuniste, precum şi cei care ceruseră paşaport de emigrare în America, prin Uniunea Sovietică, aceasta fiind singura rută prin care ar fi putut ajunge în SUA. S-au format două grupuri, au fost îmbarcaţi separat în vagoane de marfă şi trimişi în Transnistria. Abia după război am aflat că aceia din grupul cu paşapoartele au fost toţi masacraţi, când au ajuns la graniţă. Ceilalţi au fost duşi în lagărul de la Vapnyarka (aşa s-a întâmplat cu cumnata mea, Ilus), apoi la Olgopol. Cum frontul se apropia în iarna lui 1944, au fost evacuaţi, urcaţi în vagoane şi aduşi înapoi în ţară. Cei cu antecedente penale au fost închişi în lagărul de la Târgu Jiu, ceilalţi s-au întors la casele lor, dar trebuiau să se prezinte săptămânal la chestura poliţiei.
 
În aceste împrejurări, m-am alăturat şi eu mişcării antifasciste, o mişcare de stânga. Era anul 1942. Mulţi dintre prietenii mei au participat şi ei. Lozinca era: „Nu ne vom lăsa omorâţi ca vitele”. Strângeam bani pentru deţinuţi, dădeam ajutor familiilor, căutam adăpost ilegal pentru cei urmăriţi.
Nu aveam aparate de radio, care erau singura sursă de informaţie reală despre front. Stăteam pe strada Cermena, în casa unui tăbăcar, şi m-am împrietenit cu familia lui, care locuia în apropiere. Când copiii lor erau la şcoală şi numai soţia era acasă, mă duceam dimineaţa la ei să ascult BBC[5]-ul. Cam fiecare dintre noi făcea la fel, ca să fie informat.
În iunie 1944, am hotărât să termin cu căsnicia şi m-am dus acasă la părinţi. În locuinţa de două camere erau deja cinci persoane, mobilă multă, nu era unde să punem încă un pat. Proprietara casei, creştină, cu o fiică de 10 ani, m-a primit să dorm la ea. În fiecare seară, în pijama şi capot, mă duceam la ei, iar dimineaţa veneam înapoi, în locuinţa noastră. Aveam avantajul că puteam asculta radioul. Acolo am auzit vestea mare în 23 august. Bucurie mare, dar şi teamă: ce va aduce ziua de mâine? Armata germană era în retragere, trupele nemţeşti erau în Iugoslavia, teama era că vor veni şi se vor răzbuna.