După 23 august 1944

La începutul lui septembrie, armata germană era în Serbia, aproape de Timişoara. În căruţe, cum am putut, am pornit spre Lugoj. Noaptea, în drum, ne-am ascuns într-un sat, într-un grajd, şi dimineaţă am ajuns la Lugoj. Eu am plecat cu fratele meu, părinţii erau deja acolo. Am stat la cunoscuţi. Nesiguranţa era tot mare, dar, peste câteva zile, au apărut tancurile sovietice. În sfârşit, ne-am simţit în siguranţă.
În câteva zile am început să ne organizăm noi, cei din mişcarea antifascistă. Înapoi, la Timişoara, am lucrat ca activistă la Apărarea Patriotică[6], de dimineaţa până seara: şedinţe, plasarea celor veniţi din închisori şi lagăre. Făcând muncă de birou, cu responsabilităţi multiple, m-am gândit că, în societatea asta nouă, care va fi mult mai dreaptă, eu trebuie să am o profesie serioasă. Cum visul meu era farmacia sau chimia, m-am pregătit şi, la sfârşitul lui noiembrie 1944, am dat admitere la Facultatea de Ştiinţe, secţia Chimie, în clădirea Poştei Centrale, sus, la etajul patru. Facultatea fusese evacuată în 1940 de la Cluj la Timişoara.
La examen, îmi aduc aminte că printre tinerii şi tinerele care terminaseră liceul în 1944 erau şi câteva fete germane, foarte frumoase şi elegant îmbrăcate. Am trecut examenul şi, în ianuarie 1945, facultatea a început şi am devenit studentă. Fetele germane nu au apărut. Au fost luate toate la muncă în Uniunea Sovietică, în afară de acelea care au reuşit să se căsătorească repede cu bărbaţi români. Cursurile erau în Palatul Lloyd, iar laboratoarele, în Palatul Poştei. Eu terminasem liceul în 1939, aşa că după o pauză de şase ani nu mi-a fost uşor. M-am străduit, am muncit destul de greu ca să fac faţă. A apărut o lege pentru studenţi ca mine, care fuseseră excluşi din învăţământul universitar în perioada 1940-1944, legea Voitec, după numele ministrului educaţiei de atunci, care ne asigura sesiune deschisă, adică puteam da examenele în momentul în care ne simţeam pregătiţi. A fost un mare avantaj pentru mine.
 
În decembrie 1944, când partidul a ieşit din ilegalitate, am fost primită în PCR, cu vechime de membră din 1942, când începusem să lucrez în mişcarea antifascistă. Viaţa în oraş a devenit oarecum normală, dar seara se spunea că nu e bine să ieşi, că soldaţii ruşi, salvatorii noştri, umblă beţi, sunt periculoşi şi îţi iau ceasul. Unii au povestit că ofiţerii ruşi evrei, cazaţi la evrei, ar fi zis că comunismul nu este ceea ce credem noi şi că, dacă putem, să plecăm.
La Timişoara, în cartierul nostru, pe străzile de la Piaţa Traian spre Bega, trăiau câteva sute de familii de evrei ortodocşi, cu prăvălia în faţă, locuinţa în spate şi copii mulţi. Aveau sinagoga şi rabinul lor. Eu cunoşteam numai vreo două sau trei familii, ei nu se amestecau cu evreii neologi. În câteva luni, au plecat aproape toţi. Mama mea era speriată. Cu legăturile lor peste tot în lume, zicea mama, ei ştiu că aici viaţa va fi dificilă. Însă eu credeam că pleacă din motive religioase...
 
În 1945, toamna, Clujul fiind eliberat, Facultatea de Ştiinţe s-a mutat înapoi, la Cluj. Călătoria cu trenul nu era uşoară. Cu Emil Stein, un coleg de-al meu cu câţiva ani mai tânăr decât mine, am pornit spre Cluj. Emil activase şi el în timpul războiului în mişcarea antifascistă. Am rămas prieteni cu el şi soţia lui până în 1977, când a murit. Deci, într-o după-amiază din toamna lui 1945, am prins trenul care mergea la Arad. Pe atunci trebuia să aşteptăm câteva ore la Arad, apoi ne urcam în trenul Arad-Oradea. Dimineaţa am ajuns la Oradea. Nu se ştia când va pleca trenul Oradea-Cluj. În sfârşit, a doua zi după-amiază am ajuns la Cluj. Unde o să dormim? Cămine încă nu erau. Am intrat într-un hotel mic, fericită că în sfârşit mă pot întinde, când Emil mi-a şoptit: „Hai să plecăm! Tu nu vezi că ăsta e un bordel?” În cameră era un pat şi un scaun. Spre norocul meu, ştiam adresa lui Annie Lebovici, tot o colegă şi prietenă, şi am dormit la ea. A doua zi am găsit o gazdă într-un apartament cu patru camere, unde locuiau două familii. Gazda mea avea două camere, iar fetiţa ei de zece ani dormea în cameră cu mine. Locuitul în Cluj a rămas o problemă până la sfârşitul facultăţii. Chiria se plătea în produse: făină, zahăr. Transportul acestora de la Timişoara era o problemă. Nefiind un caz izolat, făceam diverse aranjamente, împreună cu alţi colegi. La noi, evreii, majoritatea părinţilor fiind comercianţi („origine nesănătoasă”), nu putea fi vorba de cămin. De mâncat, mâncam în restaurante modeste pentru studenţi. Exista un cămin, Antal Mark, pentru studenţii evrei întorşi din deportare. Cursurile şi laboratoarele începuseră, îmi făcusem noi prieteni, învăţam mult, nu mi-era uşor, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să renunţ.
 
În 1947 m-am căsătorit cu Gyuszi Hammer. Era văduv, cu un băiat de zece ani, Lacko (Ladislau Peter Hammer).
În decembrie 1948 mi-am susţinut licenţa, iar în ianuarie 1949 am început să lucrez la Timişoara, la Fabrica de medicamente nr. 13 (fosta fabrică Gea-Krayer). Am lucrat în laboratorul de analiză şi de control de calitate. Cu toate că aveam diplomă şi eram membră de partid, am avut nevoie de protecţie ca să fiu angajată.
În 1948, întreprinderile şi casele particulare au trecut în posesia statului. Nici magazinele particulare nu mai erau permise. Tatăl meu era deja în vârstă (avea şaizeci şi şapte de ani), iar fratele meu, Laci, a lucrat intâi într-o fabrică, apoi în 1949 s-a mutat în Bucureşti. În toamna anului 1949, casa unde locuiam în Iosefin, de pe str. Văcărescu, ca şi alte case, a fost evacuată pentru a fi ocupată de armata rusă. Ni s-a dat un apartament, tot în Iosefin, în comun cu o altă familie. Făcând un schimb cu familia care stătea cu părinţii mei în apartamentul din Ştefan cel Mare nr. 4 (în care părinţii s-au remutat în 1945, primăvara), ne-am mutat împreună. Am adus-o şi pe soacra mea cu noi, aşa că eram opt persoane în patru camere. În anticamera mare, cu intrare separată (pe vremuri, camera fratelui meu), stătea o familie de două persoane.
Soţul meu, Gyuszi, cumnata mea, Ilus, şi cu mine lucram. Eu mergeam la serviciu cu bicicleta, din primăvară până toamna, lucram de la şapte la trei după-amiază, iar şedinţele de partid erau după orele de lucru. Aprovizionarea era dificilă, părinţii stăteau la coadă, aveam bani puţini. Casa noastră nu a trecut în posesia statului, deci nu trebuia să plătim chirie pentru apartament. De ce, nu ştiu. Naţionalizarea a fost făcută haotic; şi alte case, nu numai a noastră, au rămas proprietate privată. În cartea funciară erau poate prea mulţi proprietari, pentru că tata vânduse jumătate din casă, deoarece afacerile lui Samuel, fratele tatii, mergeau prost când a venit criza din 1929 şi tata a vrut să-l salveze de la faliment. În 1949, după ce magazinul de confecţii a fost lichidat, părinţii mei au rămas fără niciun venit, la fel şi mătuşa mea, sora tatălui meu, şi soacra mea. După stabilizare[7] au rămas cu foarte puţini bani.
Chiria pe care o primeam de la locatari era mică, iar impozitul era mare. Soţul meu a încercat în repetate rânduri să treacă toată casa în posesia statului; casa era veche şi se temea că nu o să putem plăti reparaţiile. Dar procesul era terminat, nu s-a mai putut. Aşa că părinţii mei au început să vândă obiecte din apartament: covoare, tablouri, paltonul de astrahan al mamei la consignaţie, iar tata mergea la târgul de haine vechi, la marginea oraşului. Evreii din oraş începeau să emigreze şi îşi lichidau acolo gospodăria. După mulţi ani, Lacko, băiatul nostru, îşi aducea aminte şi povestea cum mergea cu tatăl meu la talcioc şi cum se desfăşura vânzarea. Cumpărătorii erau puţini şi, oricât de puţin ofereau, tata accepta şi spunea imediat, la orice ofertă: „A magáé”, adică „E al dumneavoastră, vă aparţine”.
Cu serviciul am fost mulţumită. Primul meu salariu mi s-a părut bun, 9.900 lei, dar inginerul chimist Steiner mi-a spus că el, după douăzeci de ani, are doar 14.000 şi ăsta e plafonul. El era originar din Caransebeş şi făcuse studiile la Praga, unde s-a întâlnit cu viitoarea lui soţie care făcea medicina şi era din Cernăuţi. După ce au terminat studiile, au trăit la Cernăuţi până în 1947, când au reuşit să vină la Timişoara. Avea încredere în mine şi mi-a povestit multe lucruri despre sistemul sovietic, pe care eu atunci nu le-am crezut, dar pe parcurs s-au dovedit adevărate. Îmi amintesc că spunea că, în curând, şeful unui aprozar va deveni o persoană mai importantă decât un inginer!
În 1951 s-a născut fetiţa mea, Evi. Când am rămas gravidă, o prietenă mai în vârstă, care activase cu soţul meu în timpul războiului, în mişcarea de stânga antifascistă, mi-a spus cu intenţii bune: „Şi aşa trăiţi greu, cum o să vă descurcaţi şi cu un copil?” Dar noi toţi am fost foarte bucuroşi. Prima reacţie a

Annie şi Gyuszi Hammer, cu fiica lor, Eva. 1961

mamei a fost: „Acum ştiu că n-o să rămâi singură niciodată”. Şi aşa a şi fost. Când am început să simt că se apropie momentul naşterii, mama a telefonat medicului care stătea în casă, dr. Haas, care a venit cu mine la spital. I-am rămas foarte recunoscătoare.
Dr. Haas avea atunci peste 50 de ani. Peste câteva luni, în ianuarie 1952, l-a sunat la telefon medicul-şef al oraşului, tot evreu, pe care îl cunoştea. I-a spus că trebuie să plece în Moldova. A fost arestat împreună cu câţiva medici sionişti din Timişoara şi din alte oraşe. Au revenit, cred, în 1956 şi, peste câteva luni, au plecat împreună cu familiile lor în Israel. A fost un aranjament pentru care, probabil, s-a plătit celor sus-puşi în valută forte. Prin anii 1960, când eram împreună în societate cu medicul-şef de atunci, mi-a povestit cât de greu i-a fost să-i comunice el vestea; dar ordinul trebuia executat.