„Annie e o fată foarte bună, cu toate că e evreică”

După concediul de maternitate mi-am schimbat serviciul. Cu protecţie, ajutată de colegi şi prieteni, la începutul anului universitar 1951-1952 am fost numită asistentă la catedra de chimie a Facultăţii de Medicină. După serviciu mă duceam cu bicicleta de două ori pe săptămână în Freidorf, la o cooperativă de produse chimice, să predau chimia în cadrul cursului de calificare pentru muncitori.
Într-o zi, ajungând acasă, în apartament găsesc doi oameni străini, în mare discuţie cu părinţii mei. Mătuşa şi soacra muriseră deja, mama, cumnata mea, Ilus, Lacko şi Evi erau acasă, soţul meu era în deplasare. Indivizii afirmau că erau de la Finanţe şi susţineau că nu s-a plătit impozitul cuvenit pe casă. Au pus sigiliu pe dulapul mamei. Mama nu a vrut să-i lase, s-a opus, ca urmare s-a dat prin telefon ordin de percheziţie. Rezultatul a fost că toate bijuteriile părinţilor au fost luate şi li s-a ordonat să se prezinte imediat la Miliţia economică. M-am dus şi eu cu ei în Cetate, în Piaţa Unirii. Acolo li s-a cerut să semneze că, după ce au lichidat prăvălia, au băgat banii în bijuterii. Bineînţeles că nu era adevărat, erau bijuteriile familiei. Nu m-am lăsat. Tipul a ridicat tonul la mine, că sunt membră de partid şi cum de mă comport aşa. După ce ne-a ţinut vreo două ore, ne-a lăsat să plecăm. La sfatul avocatului Friedländer, am apelat la Judecătorie. Nu eram singurul caz. La proces, o prietenă creştină a mamei a depus mărturie că, în timpul războiului, toate obiectele de bijuterie au fost date ei spre păstrare. Am câştigat procesul, dar aurul fusese deja topit în vistieria statului, iar pietrele nu se ştia unde ajunseseră. S-a evaluat valoarea la o sumă derizorie, dar, având nevoie de bani, am acceptat. În cazul celorlalţi, care erau în aceeaşi situaţie, unii au primit o compensaţie, alţii, nu.
 
În 1953 am fost trimisă la Festivalul Tineretului ca translatoare pentru grupul de tineri veniţi din Anglia. Înainte de asta am primit un instructaj de trei săptămâni, ţinut la Cotroceni; eram cazaţi în fostele herghelii regale. Apoi, în timpul festivalului, am fost cazaţi, împreună cu grupul englez, în clădirea ISEP[8]-ului, în Piaţa Romană. A fost un show frumos, „Viaţa fericită a tineretului în ţările socialiste”, şi o experienţă în plus pentru mine: am înţeles cum funcţionează propaganda.
În 1957, după revoluţia din Ungaria, din 1956, evreii au început să fie eliminaţi din rândurile cadrelor didactice din facultăţi. Lozinca era „Îmbunătăţirea compoziţiei sociale a cadrelor didactice”. Pe dosarul meu s-a scris „fiică de exploatator”. Nu s-a ţinut seama că eram membră de partid din 1942. Noi, evreii, nu am fost acceptaţi. Când m-au dat afară de la Institutul de Medicină, profesorul meu a spus: „Annie e o fată foarte bună, cu toate că e evreică”. El era un aromân din Macedonia, care studiase cu o bursă la Oxford. Şi totuşi: „cu toate că...”.
Din patru evrei, au scos atunci trei de la Catedra de Chimie a Facultăţii de Medicină. Au mai lăsat unul care, peste un an, a fost şi el dat afară. După multe alergări, peste patru luni, am primit un post de chimist la spitalul Bega, în laborator, unde am rămas până la pensionare. În 1961 am întâlnit-o acolo pe Lizetta Bercovici care mi-a devenit prietena cea mai bună, după ce prietenele mele din copilărie au plecat în Israel. Politic, am făcut parte din organizaţia de bază a spitalului, dar am căutat să am cât mai puţine sarcini de partid.