Perioada Ceauşescu

În 1965 a început perioada Ceauşescu. Printre vechii comunişti care au fost cu el în închisoare, se zvonea că era lipsit de caracter.
Aprovizionarea era din ce în ce mai dificilă. Sistemul de a cumpăra pe piaţa neagră funcţiona, dar era periculos. Carnea se putea procura de la restaurante, plătind preţul identic cu cel plătit când o consumai la masa de restaurant. Asta numai dacă aveau încredere în tine. Tot atunci, de pe o zi pe alta, avortul, până atunci legal şi care costa 30 de lei, a fost interzis şi criminalizat. Mulţi doctori, care au vrut să ajute femeile în dificultate, au fost arestaţi şi judecaţi drept criminali. În toată ţara au murit multe femei, căutând să facă ce au putut şi ce au ştiut. Este una dintre acţiunile cele mai grave ale regimului Ceauşescu. Lozinca era: „Avorturile aduc mari prejudicii natalităţii şi sporului natural al populaţiei”.
Securitatea a devenit din ce în ce mai puternică, oamenii erau nemulţumiţi şi intimidaţi. A început urbanizarea forţată, s-au construit fabrici noi peste tot în ţară, cu aparatură cumpărată din Vest, cu valută forte. Se clădeau blocuri noi, cartiere noi. Ceauşescu a avut curajul să se opună conducerii sovietice şi, pentru că nu a luat parte, în 1968, la invazia din Cehoslovacia, politicienii din Occident au avut încredere în el şi l-au sprijinit. În aparenţă, părea o mare realizare, dar, pe parcurs, au apărut greutăţile. Nu erau piese de schimb pentru aparatura cumpărată, aşa că în multe fabrici producţia s-a întrerupt. Mulţi au ajuns în închisoare nevinovaţi. Urbanizarea accelerată şi forţată, după ideile şi instrucţiunile Partidului, a dus la scăderea producţiei agricole, iar cea care mai era se vindea pe valută forte în străinătate.
În comuna Giarmata, lângă Timişoara, tineretul, bărbaţi şi femei, mergeau dimineaţa cu trenul în oraş, să lucreze în fabrici. Pământul de lângă casă era lucrat de bătrâni. Fiind gospodari buni, în majoritatea lor germani, îşi acopereau necesităţile, crescând în curte porci, pui, porumbei. Puţinul plus îl duceau la vânzare, la piaţă. Femeile mai în vârstă, care nu lucrau în fabrici, munceau la făcut curăţenie în gospodării din oraş. Aşa am avut-o şi eu pe Frau Kati care venea la noi o dată pe săptămână. Femeie simplă, dar deşteaptă. Imediat după război, în ianuarie 1945, ca fată tânără, a fost dusă la muncă în URSS. Mi-a povestit că oamenii din comună niciodată nu au trăit aşa de bine – asta era cam pe la sfârşitul anilor 1970. Aproape în fiecare casă era maşină de spălat şi frigider. La ora trei veneau acasă de la lucru, făceau ce e necesar în jurul casei, pe când, în trecut, munceau pământul de dimineaţa până seara târziu. Dar toţi vor să plece în Germania, vor rămâne numai bătrânii, spunea Frau Kati. Aşa s-a şi întâmplat. Ceauşescu avea nevoie de valută forte, aşa că a vândut populaţia germană, iar comunele germane de lângă Timişoara au rămas numai cu bătrânii care nu mai aduceau nimic pe piaţă.
 
La sfârşitul anilor 1960, guvernul Ceauşescu a acceptat ajutorul acordat de Joint[9] evreilor din România, datorită, în mare parte, legăturilor şef-rabinului Rosen, din Bucureşti. S-au făcut cămine pentru bătrâni, cantine-restaurant, s-a dat ajutor în bani şi în produse evreilor bătrâni şi nevoiaşi. Noi, la Timişoara, am avut un noroc deosebit că l-am avut pe rabinul Ernest Neumann în fruntea obştii. Alături de el era soţia lui, Edit, femeie deosebită, care l-a ajutat mult. Tot atunci a început şi activitatea de învăţământ pentru tineret, Talmud Torah[10], care era ţinut cu multă elocvenţă de rabinul nostru, aşa că tineretul a frecventat cursurile cu mare plăcere. Se ţineau regulat la Comunitate reuniuni culturale pe teme iudaice. Viaţa bătrânilor evrei s-a schimbat. La noi în casă era Elisabeta Steiner, văduvă, care avea acum un program zilnic. Se îmbrăca frumos, se ducea în Cetate, la cantina Comunităţii, unde primea mâncare bună şi se întâlnea cu alte persoane, rămânând acolo câteva ore să vorbească, să joace rummy. De sărbători, cei care aveau nevoie primieau pachete cu ajutoare.
Tot datorită rabinului Neumann s-a realizat o adevărată înţelegere între culte, care nu a existat până atunci niciodată în Timişoara. Rabinul era prieten cu Mitropolitul ortodox dr. Nicolae Corneanu, care venea de sărbători la sinagogă, iar rabinul nostru era invitat de multe ori la Mitropolie. Tot aşa a ţinut legături strânse şi cu celelalte culte. Rabinul Neumann era, la Timişoara, motorul cel mai puternic pentru această înţelegere şi cooperare. Mulţi dintre prietenii mei evrei au plecat. Viaţa activă în Comunitate, seder-urile, prelegerile au însemnat mult pentru noi, cei rămaşi. Gyuszi şi cu mine am fost prieteni apropiaţi cu rabinul Ernest (Ernö) Neumann şi cu soţia lui, Edit. Prietenia familiilor noastre continuă cu prietenia între fiica mea, Evi, şi Getta, şi cu aceea dintre copiii lor, Dana şi Danny.
Soţul meu şi cu mine am căutat să facem tot posibilul pentru ca Lacko şi Evi să fie dotaţi cu toate cele necesare, ca să reuşească în viaţă oriunde. Am avut inimile strânse când, întâi, fiul nostru, Lacko, împreună cu soţia lui, Anca, au reuşit să plece din ţară în 1967, apoi fiica noastră, Evi, cu soţul ei, Ghiţă, George Liebermann, în 1977.
Acum, la vârsta de 92 de ani, privind înapoi din Canada, unde sunt de 27 de ani, multe lucruri din viaţă s-au întâmplat altfel decât ne aşteptasem – ca la mulţi alţii.
Trebuie să mărturisesc că realizările copiilor noştri – atât pe plan profesional, cât şi pe plan personal – îmi dau motive de mulţumire. O mare bucurie sunt şi nepoţii Maxim, Alex şi Dana care, şi ei la rândul lor, au familii frumoase şi succese profesionale. Durerea mea mare este pierderea fiului nostru, Lacko (Peter L. Hammer), în 2006.
Au mai rămas puţini prieteni de vârsta mea; şi ei sunt răspândiţi în lume! Ţinem legătura unii cu alţii prin telefon, e-mail şi Skype. Datorită copiilor mei deosebit de atenţi şi buni, am o viaţă de bătrân care îşi vede vârsta numai în oglindă. Internetul, Google-ul, tehnologia nouă nu mă lasă să îmi pierd curiozitatea.