Convorbire telefonică din 12 august 2012

Annie néni, povestirea ta redă nu numai experienţa ta personală, ci şi istoria Comunităţii evreilor din Timişoara, în secolul al XX-lea. Aş dori să-ţi pun câteva întrebări în legătură cu trecutul nostru personal comun. Când şi cum i-ai cunoscut pe părinţii mei?
Györgyikém, tatăl meu l-a iubit mult pe Ernö. Îmi amintesc că Ernö a venit odată la noi, la magazin, să-l vadă pe tata. Şi tatii nu i-a plăcut paltonul lui, era cam vechi, şi i-a ales unul nou, pe care i l-a făcut cadou.
În 1948 a fost nunta lui Ernö cu Edit şi, la scurt timp după nuntă, au fost invitaţi la părinţii mei acasă. Am venit şi noi, eu şi cu soţul meu, Gyuszi. Am servit prăjituri, iar mătuşa mea, Juli, i-a spus lui Edit: „Rebecen lelkem, vegyen még!” Adică: „Rabineasă scumpă, mai serviţi!” Mie mi-a venit să râd, pentru că Edit arăta atât de tânără! Mai târziu ne-am împrietenit. Am ţinut mult la mama ta. Tatăl meu mergea des pe la ei, se simţea bine cu ei. El a dus-o pe Evi la ziua ta de naştere.
Da, e una dintre primele mele amintiri. Evike era în braţele lui Ilus, era micuţă şi dulce, mă uitam în sus la ea.
Era în 1954, tu aveai cinci ani, Evi, doi şi jumătate. Ilus a mers împreună cu tata, că eu lucram. Părinţii tăi îţi făceau o serbare mare, cu program, cu teatru de păpuşi. Juli si Jancsi Bleier[11] veneau totdeauna şi recitau sau cântau.
Dar şi Gyuszi îl cunoştea demult pe Ernö. În anii războiului se întâlneau des, împreună cu Márton Zoli şi cu alţii. Gyuszi şi-a pierdut prima lui soţie într-o tragedie. Bözsi, pe numele de fată Schwartz, avea 28 de ani. S-a dus într-o noapte... Era în 1943, evreii nu aveau voie să fie trataţi de medici neevrei... Nu au găsit un medic la timp. Când a ajuns în sanatoriul Freund[12], era deja prea târziu: pierduse prea mult sânge. La înmormântare s-a adunat tot oraşul. Ernö mi-a zis că a fost prima oară în cariera lui de rabin că a înmormântat pe cineva pe care-l cunoştea.
Îl văd şi acum pe Kincs bácsi la templu, era gabai[13], şedea la dreapta de Aron Kodeş[14], tata la stânga, iar noi, Evi şi cu mine, alergam de la unul la altul. Din ce ai povestit, reiese totuşi că religia nu juca un rol important la voi în familie.
Nu. Aparţineam de Comunitate, păstram câteva datini de sărbători, dar nu eram religioşi. De seder făceam tot ritualul, dar rapid, aşteptam cina.
Când a fost vorba de educaţia ta, mama ta a optat pentru şcoala românească şi nu pentru şcoala israelită.
Mama nu a învăţat niciodata româneşte. Ţelul ei era să învăţăm limba română, conform principiului: „În ţara asta trăim, trebuie să ştim limba”. Profesorii noştri erau aduşi din Vechiul Regat, ca să ne înveţe limba. Asta făcea parte din politica de românizare de după Primul Război Mondial. Se spunea că era planul reginei Maria.
Înainte şi în timpul războiului eraţi conştienţi de pericolul reprezentat de ascensiunea fascismului, de mişcarea legionară, de regimul lui Antonescu? V-aţi simţit în primejdie?
Şi încă cum! În mare primejdie, o primejdie foarte mare, nu mică! În general, eram pregătiţi să fim deportaţi în orice moment.
Cei din Timişoara au fost cruţaţi de deportare. Ce s-a întâmplat cu rudele care trăiau în Ungaria?
Fratele mai mare al mamei, împreună cu soţia lui au fost deportaţi din Marosvásárhely (Târgu Mureş) şi nu s-au mai întors din Auschwitz. Iar un văr din Cluj a fost dus la muncă obligatorie în Uniunea Sovietică şi a pierit: a călcat pe o mină.
Tu te-ai angajat politic, ai fost activă...
Eram angajată, dar nu am fost chiar aşa de activă. Doar din august până în noiembrie 1944 am lucrat pe teren politic. Am fost membră de partid din decembrie 1944, dar au recunoscut că am activat din 1942. Apărarea Patriotică a fost doar după război, înainte am fost în Mişcarea Antifascistă, care era de stânga, dar nu comunistă. Nu erau mulţi români, eram mai mulţi evrei.
Ce au spus părinţii de activitatea ta politică?
Îţi dai seama că nu le-a plăcut deloc. Mama cunoştea perioada comunistă cu Kun Béla[15] la Budapesta, în 1919. S-a lecuit de comunişti.
După ce aţi pierdut magazinul, cum v-aţi descurcat financiar?
Magazinul nu a fost naţionalizat, ci lichidat. Banii s-au dus cu stabilizarea, când am avut dreptul să schimbăm o sumă minimă de bani. Am lucrat noi trei, Gyuszi, Ilus şi cu mine, am stat toţi împreună în aceeaşi locuinţă, iar părinţii vindeau câte un obiect din casă, când era necesar. Un exemplu: nu am putut să o alăptez pe Evi şi aveam nevoie de Eledon, lapte praf din străinătate. Părinţii mei au vândut un covor persan de mătase, ca să cumpăr lapte praf.
Ce părere aveai despre sionism ca soluţie pentru „problema evreiască”?
Întrebarea era: Cum putea exista Israelul în marea aia de arabi? Asta era teama noastră. Dar foarte mulţi erau sionişti.
Mulţi credeau că, în orânduirea nouă, evreii vor fi cetăţeni cu drepturi egale.
Aşa a fost. Am crezut că în societatea nouă vom fi toţi egali. Şi s-a dovedit că nu eraadevărat. Am văzut ce se întâmplă. Evreii care, după război, erau în poziţii bune, au fost cu toţii demişi. A fost şi un ministru evreu şi a fost dat afară.
Ilus, cumnata ta, a fost ilegalistă, nu-i aşa?
Sigur, a fost ilegalistă şi a fost în Transnistria. Ilus a fost în procesul comuniştilor din 1933, dar nu a fost condamnată. Atunci toţi evreii care figurau la chestură, la poliţie[16], au fost deportaţi în Transnistria, peste Nistru. Ilus s-a întors în ianuarie 1944 şi a trebuit să se prezinte la poliţie în fiecare lună, până în august. La început i-a fost foarte greu. În lagăr fusese împreună, în acelaşi grup, cu o prietenă, Medy Csallos, mama lui Csallos Joska, şi cu tatăl lui Stein Emil. Reprezentantul lor faţă de autorităţi era Rado Sándor, fratele mai mic al lui Rado Lajos care a fost mai târziu secretar general la Comunitate. Sándor era un om foarte cumsecade, el însuşi un deţinut evreu, ca şi Ilus.
 
Atunci au făcut cunoştinţă cu comunismul sovietic.
Nu, armata română era în jurul lor. Şi nemţii. De asta se temeau că vor fi exterminaţi. Au avut noroc. I-au rugat pe soldaţii care mergeau în concediu acasă să le aducă ceva. După un timp, au intrat în contact cu familia rămasă acasă. Se strângeau bani pentru ei, fiecare a ajutat cum a putut, nu numai rudele. Când Ilus s-a întors, a crezut că va fi bine, toţi au crezut. Nu a fost aşa.
 
O ultimă întrebare: Cum ai defini identitatea evreiască?
Prin istorie. Prin comunitatea evreiască. Prin destinul evreiesc. Prin solidaritate. Prin dorinţa ca în Israel să se poată trăi în linişte şi pace.

2016. Toronto. Annie Hammer cu fiica, nepoata şi strănepoata