Ne revedem, Evi şi cu mine, după 53 de ani, în Israel. Împreună cu soţul ei, Ruven, la volan, traversăm Emek Izra’el, valea fertilă din nordul ţării, spre Migdal HaEmek, unde ne aşteaptă cu nerăbdare mama ei, Bözsi Altmann. Pe drum povestim despre Israel, despre copii, despre cei patru nepoţi, despre vremuri de demult. La cei 97 de ani, Bözsi este vioaie, plină de temperament şi foarte emoţionată. Uneori se încâlceşte firul povestirii, dar momentele de bucurii şi temeri, reuşite şi încercări se conturează clar. Noi, fetele, regăsim limbajul prieteniei calde de altădată.
 
 
Bözsi: (Arătându-mi fotografiile celor patru strănepoţi.) Peste tot îi am lângă mine şi mă uit la ei. Sunt dragostea mea.
 
M-am născut în Ungaria, la Endröd, în 1915[1]. Când aveam cinci ani, am plecat la Timişoara, pentru că era periculos în orăşelul unde m-am născut. Ne-au spus că, dacă ne găsesc, (cu vocea sugrumată) ne omoară. Mai întâi am plecat la Budapesta, apoi în România. Eram bucuroşi că am scăpat de acolo. Ungurii voiau să ne omoare pe noi, „jidanii”.
În România ne-au primit frumos, nu se făcea diferenţă între evrei şi neevrei. Imediat am avut din ce trăi. Tatăl meu a avut o prăvălie de cereale şi produse făinoase pe care le exporta prin unchiul meu în Franţa. Am avut şi timpuri grele, dar nu a fost atât de greu, cum ar fi fost în Ungaria. Am trăit în România până în 1960, când am plecat în Israel. Aici sunt bucuroasă, pentru că sunt cu toată familia; în România, mi-au rămas morţii.
De aici, din Israel, am fost de trei ori în România, în vacanţă la vărul meu, care a crescut ca un frate împreună cu noi, cu mine şi cu sora mea. Vărul acesta a rămas orfan, părinţii i-au murit: tatăl, în război, iar mama, de boală. Este tatăl lui Peter Fuchs[2], prietenul vostru, al lui Evi şi al tău. Am fost deci trei copii şi am avut o familie minunată. Numai frumos pot să spun şi de soră, şi de frate, şi de părinţii mei. Asta mă doare, pentru că toţi s-au dus...
La Timişoara, am fost la şcoala elementară şi gimnaziul Notre-Dame. După asta am mai făcut patru ani de şcoală. Am pictat, am făcut lucru de mână, am învăţat limbi şi bunele maniere la maici.
(De aici înainte, Bözsi trece de la un amestec de română şi maghiară la maghiară.)
Nu am simţit niciun moment că mă tratează ca pe o evreică, pot să spun numai bine despre ele. Din păcate, au desfiinţat mănăstirile, aşa că nu s-a mai învăţat purtare frumoasă şi maniere. Ce am învăţat acolo a fost numai bine şi frumos.
 
Au încercat să vă convertească?
Nu. Au fost totuşi două fete care s-au convertit; şi un băiat. Feller Pipi şi una, Klein, şi fiul unui medic care s-a convertit cu toată familia. Băiatul a avut scarlatină, iar tatăl lui a spus că, dacă se vindecă, trece la creştinism. Nu ştiu de alte cazuri. Nu prea ţineam noi obiceiurile religioase. Mergeam la Schück rabi bácsi[3] la ore de religie, în fiecare duminică dimineaţă, de la 10 la 12. Şi acolo am auzit numai lucruri frumoase şi bune.
Ca fată tânără, am avut o viaţă frumoasă, foarte frumoasă. Jucam tenis. Erau baluri, balul alb-albastru, culorile Israelului. Eram şi într-o asociaţie evreiască, Hadasa[4], în care erau aproape toate fetele evreice. Sâmbătă seara mergeam să dansăm. Mergeam la plajă să înotăm în Bega. Aveam societate bună: Feller Pipi, Kun Magda, Dornhelm Zsuzsi, care mi-a fost colegă de clasă. Magda s-a căsătorit cu un industriaş. Dornhelmii erau foarte înstăriţi, aveau un magazin de textile şi o casă pe Corso. Evreii erau foarte uniţi, se ajutau unul pe celălalt. Îmi amintesc că, în fiecare magazin, era o puşculiţă, iar toţi banii care se strângeau se trimiteau în Palestina pentru foraje de fântâni. Solidaritatea între evrei era foarte mare.
Scuză-mă că amestec româna cu maghiara, nu prea am ocazia să vorbesc româneşte. Şi cu Evi vorbesc ungureşte, de asta îmi vin cuvintele în ungureşte, vorbesc heţi-heţi[5].
Nu face nimic, vorbiţi cum vă vine, am să traduc.
După ce am terminat la maici, am lucrat. Situaţia era cam grea, pentru că au venit comuniştii.