Când ajung, cu un sfert de oră întârziere, am surpriza să-l găsesc pe Arnold Junger aşteptându-mă în faţa blocului, fără umbra vreunui reproş, cu braţele deschise şi zâmbetul pe faţă şi în ochii zglobii. Îi urmez silueta subţire şi paşii sprinteni spre apartamentul în care ne aşteaptă Baba (nume de alint, „păpuşă”, în maghiară), Claudia, născută Gidali. Iniţial, convenisem să înregistrez amintirile lui Ali, diminutiv de la Arnold, ca fost elev al Liceului Israelit, dar am abandonat rapid făgaşul stabilit. Conversaţia, în care Ali şi Baba îşi dădeau replici şi se completau reciproc, s-a desfăşurat printre lacrimi, dar şi mai multe râsete.
 
Am emigrat în Israel în anul 1985, la vârsta de 59 de ani, împreună cu soţia mea, Baba, 54 de ani, cu fiul nostru, Adi, 16 ani, şi cu tatăl lui Baba, o lună înainte să împlinească 95 de ani. Din nenorocire, el a murit la două zile după ce am sosit. Fiica noastră, Erica, trăia deja în Israel, la fel ca majoritatea rudelor. Primii doi ani am stat lângă Ierusalim şi am învăţat limba destul de repede, pentru că aveam deja cunoştinţe din liceu. Primul meu loc de muncă a fost la o mare fabrică de pâine din Ierusalim, iar după aceea am fost angajat în Haifa la Hevrat Haşmal (Societatea de electricitate). Între timp, soţia a făcut un curs de contabilitate şi a lucrat şi ea. Ne-am încadrat în muncă aproape bătrâni, dar cu viitorul în faţă! Familia s-a înmulţit, fiica mea s-a căsătorit, are patru fete, care de acum au toate bacalaureat, două sunt deja la Universitate. Băiatul a studiat la Universitate, s-a căsătorit şi el şi are doi copii.
 


Viaţa era frumoasă la Timişoara

Sunt născut în Dej, în 1927. Ne-am mutat la Timişoara când tata a fost transferat, de la Cluj, la fabrica de pantofi care era filiala renumitei fabrici din Cluj, Dermata, concurenta fabricii din Cehoslovacia. La trei ani am intrat în prima instituţie evreiască, în grădiniţa de copii din cartierul Fabric, iar la şcoala primară evreiască i-am avut ca învăţători pe domnul Székely şi pe doamna Kaufteil. Pe vremea aceea, în Timişoara trăiau peste 10.000 de evrei, în majoritate comercianţi şi industriaşi, multe familii fiind la un nivel mai ridicat decât nivelul mediu de trai.
În Timişoara au existat pe vremuri multe lăcaşuri de rugăciune: Sinagoga mare din Fabric, Sinagoga mare din Cetate, de pe strada Mărăşeşti, Sinagoga din Iosefin, de pe strada Fröbl[1], Sinagoga Ortodoxă din strada Ion Creangă, unde mergeam cu tata la rugăciune. Sinagoga evreiască spaniolă era micuţă, dar foarte frumoasă. Erau două ieşivot mari, şcoli de educaţie religioasă. Una în Fabric, alta în Iosefin. Erau mulţi evrei ortodocşi, adică foarte religioşi. Noi ţineam Şabatul. Vineri, înainte de masă, duceam oala cu ciolent[2] la brutarul care era lângă sinagogă şi sâmbătă aduceam acasă mâncarea bună, pregătită de mama.

Cum se făcea ciolent-ul?
Ali: Cum? În primul rând, trebuia apă. (Râde)
Baba: Erica ştie. A învăţat de la soacra ei şi de la cumnate.
Ali: Fasole, carne de gâscă şi gât de gâscă umplut şi ou fiert. (Arată zâmbind spre Baba) Mie doamna nu-mi face!
Baba (imperturbabilă): Erica face.
Ali: Mama mea făcea două feluri de ciolent. Unul mai consistent, care era masa de bază sâmbătă, cu multă carne, multă grăsime, multă fasole şi, alături, într-un vas mai mic, făcea o variantă mai lichidă, o zeamă pentru felul întâi. Brutarul punea totul, vineri după-masă, la cuptor şi, până a doua zi, totul fierbea incetişor în oala aia de lut. Erau mulţi evrei care făceau acest lucru.
Baba: Şi la Deva, la templu, în curte, era un cuptor.
Ali: E o mâncare poloneză, care a fost preluată de evreii aşkenazi.
Amândoi părinţii mei erau originari din Ardeal. Tatăl meu era din Baia Mare, dar era născut în Cehoslovacia, pe atunci Austro-Ungaria, iar mama era fiica unui potcovar, fierar din Dej. Aveau o viaţă evreiască mai solidă decât noi, cei din Timişoara. Cei din Ardealul de Nord erau mai evlavioşi, în general. Se ţinea caşer. Şi la mine acasă şi la Baba acasă, părinţii noştri ţineau caşer. Vineri seara şi sâmbăta mergeam la templu, dar nu în fiecare sâmbătă, că era departe şi mergeam pe jos. De sărbători, eram la templu. Sâmbăta, toţi copiii erau îmbrăcaţi frumos. Îmi aduc aminte că, odată, bunica m-a îmbrăcat într-o haină la modă pe vremea aceea, cu guler marinăresc, alb şi frumos. M-am jucat într-un parc aproape de casa bunicilor şi, la un moment dat, a venit brusc o ploaie; eu m-am ascuns pe nu ştiu unde şi, după ce ploaia s-a oprit, am revenit în parc, m-am dat pe un balansoar şi am picat în băltoaca cu noroi. (Râsete)
Acum îmi amintesc ce s-a întâmplat şi la bunica cealaltă, la Baia Mare. Ei aveau o vacă... Bunicul era pantofar, dar aveau o casă ţărănească, micuţă. Ţin minte că aveau un pom de care nu mă desprindeam, că avea pere mari, zemoase, care îmi plăceau extraordinar, dar îmi plăcea şi vaca, m-am împrietenit cu ea. Vacile erau duse cu cireada la păscut şi după aceea reveneau singure acasă şi se opreau în poarta casei. Aveau un îngrijitor pentru o cireadă de sute de vaci. Ce m-am gândit eu, fiind copil de şase-şapte ani: „Hai să-i fac o vizită!” Am găsit-o, m-am urcat pe spatele ei şi, când am ajuns la bunica şi m-a văzut: Has vehalila! Ferească Dumnezeu, să nu cazi! Eram eu puţin neastâmpărat, dar aşa e bine la băieţi.
Cu părinţii vorbeam în maghiară. Părinţii erau de cultură austro-ungară, şi ai ei, şi ai mei. Cu românizarea nu au avut probleme. Tata ştia româneşte, pentru că el lucra cu muncitori români, şi la Cluj, şi la Timişoara, şi se descurca. Mama, mai puţin. Singurul lucru pe care îl ştia mama să-l facă pe româneşte era piaţa; dar la asta se pricepea enorm! Ea aducea de la piaţă gâştele cele mai grase şi cu un ficat mai mare de un kilogram!
Baba: Mama mea, noi aveam servitoare, îndopa gâştele acasă. Le aducea, le încăleca şi le îndopa, ceea ce acum e interzis.
Ali: La Timişoara, piaţa era foarte bună, mai ales datorită şvabilor. Ei îngrăşau gâştele bine şi mama le alegea bine!
La Liceul Israelit am avut un corp profesoral deosebit de bine pregătit. În aceeaşi clădire, dar despărţit de cel unde erau băieţii, aşa cum era obiceiul atunci, era Liceul Israelit de Fete. Primeam educaţie generală, dar şi evreiască, cu ore de religie şi ebraică. Am avut profesori de înaltă clasă, Schwartz şi Neumann Marika la matematică, Eisikovits, un profesor excepţional de muzică, Hauben, cunoscător şi vorbitor de 16 limbi. Profesorul de gimnastică era neevreu, dar era în relaţii extraordinar de bune cu elevii şi ne pregătea foarte bine. S-ar putea vorbi ore întregi despre aceşti profesori.
Clasa noastră era renumită în liceu pentru nivelul înalt de ştiinţă şi cultură al elevilor. Nu pot să uit un test fulger la oral, dat de Neumann Marika. Eram chemaţi la tablă de Marika să rezolvăm o problemă. I-a luat întâi pe elevii mai slabi şi niciunul nu a reuşit să rezolve problema. Am rămas noi doi, cei mai buni la matematică, prieteni buni, Leibovici Erwin, care locuieşte acum la Kfar Saba, şi Arnold Junger. Nici Erwin nu a reuşit să rezolve. Am rămas eu, ultimul la tablă. Am rezolvat problema şi, atunci, doamna Neumann Marika mi-a cerut carnetul de elev să-mi treacă nota; şi, de emoţie, în loc de materie, a scris Junger! Asta mi-a rămas ca o amintire din viaţa mea de bun matematician. Acum, prietenii cu care ne întâlnim să jucăm rummy mă iau peste picior: „Tu nu ai fost matematician, că vedem că nu ştii să socoteşti!”
Din păcate, am rămas foarte, foarte puţini. Pot să număr doar cinci-şase foşti colegi care mai sunt în viaţă, aici sau în România. Toţi avem amintiri frumoase legate de Liceul Israelit.
Chiar pe când am intrat eu în liceu, a apărut şi tânărul rabin, frumos şi elocvent, dr. Ernest Neumann, care terminase cu puţin timp înainte seminarul de rabinat de la Budapesta. În afară de faptul că ne-a învăţat şi ne-a iniţiat în cultura evreiască şi în limba ebraică, el a fost animatorul şi organizatorul întregii vieţi evreieşti din Timişoara. Nu a existat sărbătoare la care el să nu fi ţinut o predică la templul din Fabric şi să nu vorbească, fie pe româneşte, fie pe ungureşte, la un nivel înalt, cu un conţinut bogat şi cu mare influenţă asupra congregaţiei. Organiza seder în fiecare an, la care am participat chiar şi pe vremea când eram în Partidul Comunist şi aveam funcţie de conducere la Uzina Electrică. În zilele de Iom Kipur mergeam la templu, în secret, în ne-secret.
Baba: O mică paranteză: sunt două seri de seder, una o făceam la Comunitate şi cealaltă acasă, la tatăl meu, care a trăit până la vârsta de aproape 95 de ani. Dacă tot v-am întrerupt, să vă povestesc, pentru că mi-am adus aminte. Noi eram tineri căsătoriţi şi am povestit părinţilor tăi, Getta, că mergem la operă. Ai tăi aveau oaspeţi acasă şi tu erai mică, aşa că ne-au rugat să te luăm şi pe tine la operă. După aceea, te-am adus acasă.

M-am distrat mai bine decat acasă, cu musafirii!
Ali: Mie mi-a plăcut foarte mult faptul că rabinul Neumann nu a uitat la niciun seder să îl ia la masa centrală pe fiul nostru. Îl urca pe scaun să spună Ma Niştana[3]. Soţia mea remarca totdeauna că, la aceste seder-uri, noi, care stăteam în public la masă, beam vin alb, dar băiatul cu rabinul beau vin roşu, din Israel! După ce a mai crescut, au venit şi alţi copii la rând.
Mulţi evrei luau parte la manifestări sportive. Era un club de fotbal, Kadima, care participa la campionatele locale. Noi aveam o echipă de elevi şi eram prezenţi în fiecare an la meciurile interşcolare de fotbal. Timişoara avea o echipă renumită, de multe ori campioană naţională, de polo de apă, ILSA[4], unde erau mulţi evrei în conducere, ca antrenori, ca jucători şi ca susţinători. Deci viaţa evreiască mergea cum trebuie. Eu am jucat fotbal în echipa şcolii şi am practicat tot felul de alte sporturi.
Baba: Să îţi aduc aminte: ai sărit de pe pod în Bega!
Ali: Da, am mers spre Turbină, unde era intrarea Begăi în oraş. Acolo, de pe pod, am sărit şi am înotat până aproape de graniţa iugoslavă.
Baba: Bine că nu ai trecut graniţa! (Râde)
Ali: Nu eram singur. Cu mai mulţi. Aveam o viaţă frumoasă. În Timişoara, pe vremea aceea, locuiau foarte multe naţionalităţi – români, unguri, şvabi, sârbi, bulgari, evrei – şi trăiau toţi oamenii în pace şi prietenie.