Îmi amintesc de Erzsi Feldmann când era o adolescentă cu chip frumos şi senin. Mulţi ani nu am mai ştiut nimic despre ea. Apoi am aflat despre activitatea soţului ei, Tibi Ezri, şeful Departamentului de Anestezie la Wolfson Medical Center, Israel, implicat în proiectul umanitar Save a Child’s Heart, care are misiunea de a oferi îngijire medicală copiilor bolnavi de inimă, indiferent de naţionalitate, religie sau situaţie financiară. 50% dintre aceşti copii provin din Autoritatea Palestiniană, Iordania, Irak şi Maroc. Prin convorbiri, am aflat despre familiile lor, care au suferit în timpul prigoanei naziste, despre rudele care nu s-au mai întors din lagăr, despre tatăl lui Erzsi, care a fost un om cu o misiune: păstrarea amintirii victimelor. „Tata a fost un om foarte sufletist”, îmi spunea Erzsi. Această trăsătură se perpetuează în familia Ezri.
 
 
M-am născut la Timişoara, în 1952. Tata, Feldmann Teodor, era originar din Oradea; mama, Feldmann Clara, născută Vásárhelyi, din Timişoara.
După liceu, am făcut şcoala de proiectări la Electromotor, la Timişoara. Am lucrat doi ani la Institutul de proiectări. În anul 1975 m-am căsătorit cu Ezri Tiberiu. El era student în anul V la medicină şi, după ce a terminat facultatea, a fost repartizat în satul Cândeşti, în Moldova, unde am trăit timp de un an în condiţii mizerabile. Am stat împreună la Piatra Neamţ, iar Tibi a făcut naveta zilnic la Cândeşti, un sat fără canalizare.
În 1978 s-a născut Ephraim, băiatul nostru cel mare. Când copilul a avut patru luni, am venit în Israel împreună cu familia lui Tibi din Marghita, cu părinţii, unchii şi bunicii lui. În ţară[1] ne-am adaptat bine şi am învăţat limba foarte repede, pentru că aveam o bază destul de bună de la cursurile de ebraică de la Comunitate, din Timişoara. Eu am început să lucrez la Yavne la o fabrică textilă, iar Tibi, la spitalul Kaplan lângă Rehovot, unde a făcut specializarea de anestezist.
Părinţii mei împreună cu bunica au rămas la Timişoara. Au venit de câteva ori la noi şi am fost fericiţi să fim împreună. Noi am mers destul des des în vizită, iar Ephraim petrecea fiecare vacanţă la Timişoara. În 1984 ni s-a născut al doilea băiat, Ronen. Între timp, a murit bunica. Noi toţi am insistat ca şi părinţii mei să vină în Israel, dar ei nu au vrut. Îşi făceau probleme cum o să se descurce amândoi, dar marea problemă era colecţia lui tata de documente şi timbre, de care nu voia să se despartă. În fine, după multe discuţii şi scrisori şi rugăminţi, au venit în 1987. Mama era deja foarte bolnavă şi, după un an aici, a murit. A fost un an foarte greu, eu stând, practic, tot timpul lângă ea. Singura bucurie a lui tata a rămas familia, mai ales nepoţii. Dar doi ani după moartea mamei, a murit şi el.
 
Cum îţi aminteşti de copilăria şi de tinereţea ta la Timişoara?
Am avut o copilărie foarte fericită, am primit tot ce s-a putut. Părinţii mei au încercat să îmi dea tot ce era posibil.
 
Cum aţi trăit în regimul comunist?
Părinţii mei au lucrat amândoi, dar nu pot să spun că am avut o situaţie materială strălucită. Am avut poate puţin mai mult decât minimul necesar. Părinţii mei aveau un cerc de prieteni, cei mai mulţi evrei. Era un sistem în care erai controlat şi supravegheat tot timpul. În momentul în care noi ne-am înscris pentru emigrare, ei au anunţat asta la locul lor de muncă. Aveau amândoi colegi foarte buni, care au înţeles de ce plecăm noi din România. Apoi, când eu eram deja în Israel şi am venit cu Ephraim în vizită, în România, îmi amintesc că închideau fereastra şi trăgeau ruloul, că ziceau că vorbesc prea tare. Se temeau.
 
Părinţii tăi au fost atraşi de idealul comunist?
Nu, deşi amândoi erau membri de partid. Noi însă nu am fost. Ei şi-au făcut datoria, au lucrat. Tata a fost la un moment dat inginer şef. Întotdeauna au fost buni la locul de muncă şi de aia au fost lăsaţi în pace.
Pe când aveam 16-17 ani, am început să merg la Comunitate, să merg la cursuri. A fost o perioadă foarte frumoasă. Şi Tibi şi eu avem amintiri foarte plăcute legate de cursuri şi de activităţile pe care le desfăşuram acolo. Aşa ne-am şi cunoscut ‒ prin Comunitate.
Anul trecut, când a fost întâlnirea la Haifa[2], ne-am regăsit cu mulţi prieteni cu care nu ne mai văzusem de 30 de ani. A fost o mare plăcere. Şi pagina noastră web[3], cu ştiri despre ce se întâmplă acum la Timişoara sau despre timişoreni care au plecat din oraş, precum şi cu multe alte informaţii despre trecutul nostru, o aşteptăm cu bucurie, pentru că întotdeauna găsim ceva comun şi amintiri, mai ales amintiri. E ca o familie mare pentru noi!
Mă bucur mult! Multumesc.
O aşteptăm, îţi spun; dacă nu apare ediţia nouă la timp, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu Getta, de ce nu scrie?! Aici avem legătura cu câţiva foşti timişoreni, nu mulţi, dar totuşi ţinem legătura cu câţiva. Ne aducem aminte de întâlniri, de Purim, de Pesah.