Timişoara are un loc special în inima mea

 
Când mama era bolnavă, tata a primit ajutor de la Comunitate şi de la tatăl tău, rabinul Ernest Neumann, un om special pentru noi. El venea la noi acasă şi vorbea cu mama care era la pat. Eu m-am dus de două ori la Timişoara în acel an, o dată să-i conving să se înscrie să vină aici şi a doua oară am rămas timp de o lună ca să-i ajut să lichideze gospodăria. Tatăl tău mi-a dat mie telefon şi mi-a zis: „Vino la mine la Comunitate, vreau să discut ceva cu tine”. În biroul lui mi-a zis: „Orice ajutor vrei, noi îţi dăm, numai spune!” I-am cerut un cărucior ca să o plimb pe mama, că nu mai putea să meargă. Ne-a dat şi ne-a trimis mâncare acasă. Tatăl tău îi cunoştea bine pe părinţii mei şi ştia de colecţie. L-a invitat pe tata să ţină conferinţe la Comunitate despre deportare, lagăr şi soarta evreilor în timpul războiului. Tatăl tău a fost un om extraordinar, un om excepţional, am amintiri foarte frumoase despre el.
El v-a cununat.
Da, da.
Unde s-a întâmplat? La sinagoga din Fabrik?
La sinagoga din Fabrik. Am amintiri foarte frumoase din perioada aceea, de la Comunitate. Nimeni nu ne-a obligat să mergem, am mers pentru că ne simţeam bine şi asta ne-a rămas. Am mers la doamna Rubinger să învăţăm ivrit, Tibi a cântat în cor. Era o ambianţă foarte plăcută de Purim şi la toate sărbătorile.
 
Părinţii tăi erau religioşi sau proveneau din familii religioase?
Din partea mamei nu erau religioşi, dar tata venea dintr-o familie mai religioasă. Am ţinut acasă toate sărbătorile, nu foarte strict, dar ştiam că e Roş Haşana, ştiam că e Pesah şi de Pesah mâncam maţot. De Iom Kipur părinţii posteau, la un moment dat am postit şi eu. Bunica mergea la sinagogă, ea mergea la sinagoga din centru. Ţineam toate sărbătorile aşa cum trebuie. În momentul în care au început serbările colective la Comunitate, era mult mai plăcut să mergem acolo. Veneau şi ei, mergeam şi eu, era mult mai plăcut, era bine.
 
Ţii sărbătorile acum la tine acasă?
Cum să nu, sigur că da. Ţinem toate sărbătorile. Erev Roş Haşana[4] serbăm la noi, cu toată familia, iar de Pesah, de peste 20 de ani mergem la o verişoară de-a lui Tibi, care e mai tradiţionalistă şi schimbă toate vasele[5]. Vrem şi noi să dăm copiilor mai departe ce am văzut acasă. Toate mâncărurile tradiţionale le ştim de la mama.
 
Când v-a încolţit ideea de a pleca din România?
Pentru mine a fost clar încă din anii liceului. Eu eram foarte hotărâtă şi noroc că şi Tibi voia acelaşi lucru. Destinaţia era clară. Am înţeles că viitorul nostru e aici, în Israel. Am simţit că este locul de care aparţinem. Aici ne-am simţit acasă din momentul în care am ajuns. Ne-am acomodat uşor. Am stat în Or Akiva, lângă Hadera. Am ajuns în august, la plus 40 de grade, cu un bebeluş de patru luni, am stat într-o rulotă fără aer condiţionat. Ne-au dat un ventilator. Nu aveam bani să cumpărăm pampers, foloseam scutece din pânză, pe care le spălam în fiecare zi. După trei ani de căsătorie, am avut, în sfârșit, prima noastră locuinţă. Am primit o cheie şi noi deschideam uşa, noi o închideam. În România nu am avut locuinţa noastră. Noi ne-am căsătorit la Timişoara, când Tibi era încă student. Am stat la cineva în gazdă. Aveam o cămăruţă, iar după aceea am stat în Moldova tot în gazdă, cu încă trei familii. Când merkaz klita[6] din Or Akiva ne-a dat rulota asta, a fost ceva fantastic. Pentru noi era ca raiul pe pământ. La fiecare sfârşit de săptămână mergeam cu Ephraim în vizită la rude sau la prieteni. Nu a fost uşor, dar ne-am găsit rostul...
 
Ce simţi când te gândeşti la Timişoara?
Timişoara are un loc special în inima mea. O copilărie foarte fericită, prima iubire şi locul căsătoriei noastre, plus naşterea lui Ephraim. Amintiri... Mai ţin legătura cu o prietenă din Timişoara, Iudit Goldner, mi-a fost prietenă foarte bună. Stă în SUA. Şi cu Marta, în Germania, am mai ţinut legătura, dar, din păcate, ea nu mai e... Când am fost ultima dată la Timişoara, acum trei ani în iarnă, totul era îngheţat şi era frig. Dar m-am plimbat prin oraş, pe unde am stat. Am văzut Bega şi Parcul Rozelor, locuri de neuitat.
 
Tu şi Tibi aţi simţit vreodată o manifestare antisemită din partea colegilor?
Nu. Eu nu am simţit. Niciodată. Noi am plecat în ’78, după aceea nu ştiu ce a fost. A urmat decăderea economică şi toată mizeria. Noi nu am mai fost acolo. Din Timişoara, în ’77 am plecat în Moldova, unde pot să spun că am fost primiţi cu mare respect, pentru că veneam din Timişoara, nu pentru că eram evrei. Pentru ei, Timişoara era un oraş mult mai cultural şi cu un nivel mai ridicat. Ne-am întors la Timişoara când s-a născut Ephraim. Noi ne-am înscris la Oradea pentru emigrare, pentru că din Oradea paşapoartele de emigrare în Israel se obţineau mult mai uşor decât din Timişoara. La Timişoara erau mulţi unguri şi mulţi nemţi care voiau şi ei să emigreze. În jumătate de an am primit paşapoartele.
 
Tibi a primit o educaţie asemănătoare cu a ta...
Foarte asemănătoare şi ca mentalitate şi ca bucătărie, pentru că Oradea şi Timişoara au multe lucruri în comun, bucătăria austro-ungară.
Care era meniul de sărbători?
Supă şi paprikás csirke, papricaş de pui. Bunica făcea kuglof[7] cu mac şi cu cacao. Mai mâncam compot. De Pesah aveam matzes torta[8] şi kreplach[9]. Toate pe care le ştii şi tu.
 
Ce o să pregăteşti acum, de Hanuca?
De Hanuca am să fac levivot[10], pentru că nouă nu ne plac sufganiot[11]. Levivot sunt cu cartofi, li se mai spune şi latkes. Aprindem lumânările în hanukia[12], copiii cântă. E foarte frumos. La fiecare sărbătoare, gândurile noastre merg înapoi, la Comunitatea din Timişoara. Întotdeauna. Asta aşa ne-a rămas în minte şi nu se poate şterge.
 
Bunica cu cei doi fii. Ultima fotografie înainte de deportare
 
Emblema colecției Antifascism Numărul de identificare la Terezin



Interviu realizat de Getta Neumann cu Elisheva Ezri, n. Feldmann, în convorbiri telefonice.
Rehovot, Israel. Decembrie 2012 - februarie 2013