Într-un martie însorit, au venit la noi, într-un sătuc francez, cele două prietene din copilărie: Erica, din Israel; Dorith, din Germania. Ne-am plimbat, ne-am distrat şi ne-am amintit.
Erica este bine dispusă, plină de energie şi spirit întreprinzător, parcă ar putea să mute şi munţii din loc. Nu înţeleg cum are timp pentru toate: slujbă şi carieră, cei patru copii, părinţi, prieteni şi prieten, sport şi program de distracţii. Îmi spune: „Simplu. Nu am încotro”. O văd în acţiune: cu mintea clară, îşi fixează obiectivele şi priorităţile, elimină detaliile de prisos, firesc şi cu şarm. Nu cunoaşte stresul, nici lamentările – pentru aşa ceva nu are timp. Dăruieşte cu mărinimie dragoste şi prietenie, căci le are din belşug.
 
 
Mă numesc Erica Cohen Junger şi m-am născut în ianuarie 1961, la Deva, în casa bunicilor mei, dar am locuit cu părinţii în Timişoara. În primii ani, am copilărit la Deva, la bunicii mei, iar când am început şcoala, eram la ei în vacanţa de vară.
 

La bunici mirosea frumos

Ţin minte casa bunicilor mei. Era o atmosferă caldă, aveam mulţi musafiri. Bunica mea era casnică, era tot timpul la bucătărie, ţinea bucătărie caşer. Încă simt mirosurile din casă. Bunicului îi plăcea să povestească istorii din viaţa lui: cum a fost el soldat în armata austro-ungară, în Primul Război Mondial, cum a fost rănit, cum a fost câţiva ani prizonier în Siberia. A învăţat acolo puţină rusă. Avea multe poveşti comice şi era plin de umor. Povestea cum se mânca acolo, dintr-o cratiţă comună, mare, şi cum nu era voie să se ia carne din cratiţă decât atunci când bucătăreasa dădea semnalul. El era acolo prizonier nou, nu prea ştia regulile şi a început să mănânce şi tot lua din carne... Bucătăresei cred că i-a plăcut de el, cel puţin aşa povestea bunicul, şi tot îi zicea: Diri, diri, garupci. În traducere ar fi: Mănâncă, mănâncă, porumbelule.
Mergeam cu el în fiecare vineri seara la sinagogă, în Deva; şi, în timp ce el se ruga, eu mă jucam afară cu pisicile, pe scările sinagogii.
Se ţinea Şabatul, ţin minte, ne întorceam de la sinagogă şi intram în casă şi spuneam Git Iontev[1]. Întotdeauna era acelaşi miros, lumânările erau aprinse de bunica şi ciolent-ul era în cuptor. Bunicul meu lucra ca ceasornicar, toată casa era plină de ceasuri cu cuc, fiecare cânta în alt fel. El lucrase la societatea Singer, unde a fost responsabil de vânzările maşinilor de cusut în toată Transilvania. Avea maşină cu şofer, dar, când a venit războiul, l-au dat afară şi a trebuit să înveţe alte meserii. Aşa a devenit ceasornicar.