Se păstrau obiceiurile evreieşti la voi acasă?
Eva: Mama şi tata, fiind amândoi orfani de mamă, nu au fost crescuţi în tradiţia iudaică, iar eu nici atât, dar ne simţeam, desigur, evrei. Asta îmi aduce aminte ce s-a întâmplat cu aripa familiei care s-a convertit. Un străbunic a fost inginer la Căile Ferate, la prima cale ferată Cenad-Arad. I s-a comunicat că îl dau afară dacă nu trece la catolicism. A zis că el nu poate, pentru că are o mamă bătrână şi trebuie să spună Kadiş, dar copiii, dacă vor, pot să se convertească. În afară de o fetiţă, cea care a devenit mama mamei mele, toţi  copiii s-au mutat în Ungaria şi au devenit catolici. Cu toate astea, unul dintre ei a fost împuşcat de horthyişti. Povestea cu dat pantalonii jos şi împuşcat.[9] Deşi era creştin!
Bunica mamei nu se ducea la sinagogă, a zis că dacă fiica ei a murit şi a rămas copilul orfan de mamă, înseamnă că nu există Dumnezeu. Totuşi, cartea ei de rugăciuni, pe care o am acasă, se deschide singură la rugăciunea pentru copii...
Jancsi: Iar bunica mea a declarat că dacă Dumnezeu i-a luat soţul şi traiul decent şi a rămas singură, atunci ea nu mai are de ce să caute relaţia directă cu Cel de Sus. (Râde.) Totuşi tradiţiile se cam păstrau în casă. În copilărie, ţin foarte bine minte, puneam sfeşnicele de argint de Şabat. Oricât de sărac era un evreu, tot avea două sfeşnice.
Eva: Bucătăria evreiască eu la voi am mâncat-o, de sărbători. Când eram mică, tata a încercat să ţină Şabat. Ţin minte că punea pălăria seara, aveam barches[10], tăia pâinea, zicea binecuvântarea. Mai târziu s-au pierdut obiceiurile. Dar de sărbătorile de toamnă ne adunam toţi în faţa Sinagogii din Fabrik, unde era tatăl tău; Matyi bácsi era la Sinagoga din Cetate.

Unchiul arhitect Gyuri Bleier, geniul familiei

Jancsi: Aşa cum spuneam, bunicul meu, avocat-arheolog, a sărăcit cu siguranţă, dar n-a sărăcit în măsura în care a crezut el, pentru că, de exemplu, la Zorlenţ, o localitate între Lugoj şi Reşiţa, am aflat asta când lucram acolo ca tânăr inginer electro, era un deal care se numea Blaieroane. Pământul acela, mi s-a spus, aparţinuse familiei Bleier.
Au mai rămas nişte resurse pentru a finanţa studiile unchiului meu, fratele lui tata, Gyuri Bleier. Între cele două războaie era foarte greu pentru un evreu să facă facultate în România. Gyuri, „geniul” familiei, s-a dus să facă arhitectura la Stuttgart, în Germania, unde nu i-a ajuns că era evreu, a devenit şi comunist, motiv pentru care a fost dat afară din Germania. Atunci s-a dus în Elveţia, unde a terminat la Zürich arhitectura şi a devenit membru al Partidului Comunist Elveţian. Avea calităţi absolut deosebite, cânta la pian, compunea, desena extraordinar de frumos, picta. Am un album de timbre, ilustrat de el la 14 ani. Deşi i s-a propus să rămână la Zürich ca asistent la facultate, el s-a simţit obligat să se întoarcă înapoi să-şi ajute familia, care îi finanţase studiile. Bunica a vândut toate pământurile care i-au mai rămas. Se povestea cât de mult a pierdut prin împroprietărirea regelui Ferdinand I din 1924, când veteranii de război au primit pământ, ceea ce înseamnă că era din categoria celor de la care se putea lua.
Unchiul meu s-a întors înapoi ca să-şi ajute familia; şi, sigur, tot comunist s-a întors, iar întoarcerea lui a avut un efect „pozitiv” asupra familiei, în sensul că familia a mai avut încă o persoană de întreţinut! El, ca arhitect, nu putea să lucreze decât pentru evrei, iar evreii în timpul războiului nu construiau nimic. Aşa că aveam un unchi arhitect grozav la Timişoara, dar care trăia din venitul de comis voiajor al tatălui meu. Pentru mine a fost nemaipomenit să-l cunosc. Era de o cultură fantastică. În perioada în care îşi făcea studiile în Germania şi în Elveţia, neavând bani, nu venea acasă în vacanţă. Peste vară se angaja ca ghid turistic. Cunoştea fiecare biserică, fiecare pod, a călătorit prin toată Europa şi ştia să povestească frumos. Când s-a întors în România, a finanţat Partidul Comunist, n-a fost chiar membru de partid, dar a cotizat. L-am întrebat din ce cotiza, dacă nu câştiga bani? Cotiza din banii pe care îi dădea taică-meu, banii câştigaţi de tata îi mai dădea şi partidului. Se povestea asta în familie întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Nimeni nu îi reproşa ceva.
În 1945 s-a înscris în Partidul Comunist şi a fost mutat la Bucureşti să lucreze în grupul condus de Chivu Stoica, cel care a elaborat primul plan anual al României socialiste. Apoi a fost profesor universitar, nu ştiu dacă era profesor sau conferenţiar, sigur era cadru didactic la Institutul de Arhitectură din Bucureşti. A fost destul de bine până în ’54 sau ’56, când s-a constatat că ce predă el, istoria arhitecturii, nu lăuda suficient de mult poporul frate rus, deşi lui îi plăcea arhitectura rusească. L-au dat afară din facultate şi, ca să-l înfunde şi mai bine, i s-a reproşat că a fost membru al partidelor comuniste din Germania şi Elveţia, care pe vremea aia erau considerate partide aşa-zise deviaţioniste. În consecinţă, a fost dat afară din Partidul Comunist Român şi aşa, brusc, de la facultate a ajuns la fabrica de chibrituri din Chiţcani. N-a stat mult acolo, a reuşit să se angajeze la Institutul Naţional care se ocupa de patrimoniul cultural şi istoric şi a scris monografii despre Biserica Neagră, Ada Kaleh, Alba Iulia. Aceste monografii le am. A publicat şi în „Korunk”[11].
Nu mult, dar a construit totuşi la Timişoara din ’45 până în ’48. Sunt trei case mari proiectate de el: Casa cu trei fete[12], o casă de pe strada Ofcea, lângă Parcul Poporului, care are nişte bârne exterioare, stil Fachwerkhaus, şi a treia casă este chiar vizavi de ILSA, de la Neptun dacă mergi în sus spre Piaţa de Fân, pe partea Neptunului, o casă cu geamuri rotunde, de parcă ar fi hublouri de vapor.

 

Józsa si Elek Bleier, Edit şi Ernö Neumann

Jancsi: Bun, deci, părinţii mei au rămas aici, la Timişoara, bunica a locuit cu noi şi ne-a crescut. Cele mai frumoase seri erau când venea şi unchiul meu la noi. Atunci se cânta, că şi tata şi bunica aveau voce frumoasă; şi soră-mea, Juli, săraca. Unchiul meu cânta la pian şi improviza, aveam o pianină şi el era tot timpul la pianină sau punea discuri pe patefon. Tata a încercat să facă o carieră de cântăreţ, avea o voce de tenor foarte frumoasă, dar în timpul războiului evreii nu puteau să dea decât concerte organizate de evrei. A dat concerte împreună cu Kato Willkovits, mătuşa lui Peter Willkovits[13]. Am nişte afişe acasă. Tata era destul de emotiv, de câte ori avea un concert, nu îi era bine. Când s-a înfiinţat Opera din Timişoara, în 1948, a fost la un concurs şi nu a fost acceptat decât pentru cor. Tata a considerat că asta e sub demnitatea lui şi a fost contabil până la pensionare. Avea multe pasiuni, mai ales geografia şi istoria. Acasă aveam o bibliotecă foarte frumoasă şi foarte multe cărţi de călătorii, pe care tata le citise pe toate. A urmărit totul pe hartă şi, deşi nu apucase să călătorească prea mult, ştia extraordinar de multă geografie. O altă pasiune a vieţii lui era tenisul de câmp. Eu am jucat mult mai bine ca el tenis, aşa, ca să mă laud, dar persoana cunoscută era el. Toţi mă cunoşteau ca pe fiul lui tata, până a murit el, la 64 de ani.
Mama mea, Józsa néni, cum îi spuneai tu, provenea dintr-o familie de învăţători din jurul Lugojului. Erau trei fete şi un băiat, băiatul a murit de tânăr, după el am primit numele de Iancsi. Tatăl ei, Armin Bodor, avea concepţii ciudate pentru un învăţător: fetele nu trebuie să facă şcoală, ci să facă şapte sau opt clase, câte se făceau pe vremea aceea, şi să înveţe o meserie. Asta a fost pentru mama toată viaţa un mare handicap, pentru că ea era o femeie foarte deşteaptă. Avea o inteligenţă nativă grozavă, ştia foarte bine să se descurce în viaţă şi să fie foarte hotărâtă. La noi în casă, taică-meu a fost prietenul meu, ceea ce am încercat şi eu să fac cu fiul meu: să fiu tată bun, dar să fiu şi prieten cu fiul meu. Asta este o treabă deosebită. A fi prieten înseamnă că te duci cu fiul tău pe munte, te duci cu fiul tău să înoţi, te duci cu el să joci tenis, să bei o bere cu el; deci nu numai să îi spui: „Învaţă şi-ţi dau bani”. Asta a fost totdeauna dificil pentru mama să accepte, adică relaţia mea specială cu tata. Când discutam cu tata ‒ ăsta era un mic snobism al ei ‒ îşi dădea şi ea cu părerea în domenii în care nu avea competenţe. În schimb, avea şi ea un talent artistic deosebit: confecţiona păpuşi pentru Teatrul de păpuşi.
Până azi mai am trei păpuşi făcute de ea. Dani s-a jucat cu ele când era mic şi sper să mai folosească în familia noastră.
Păpuşelele alea chiar au fost grozave. Recent a fost un mare eveniment aici, în Timişoara, a venit o trupă de balet pe gheaţă, Parisul pe gheaţă. Mi-am amintit că acum vreo 40 de ani a fost tot un spectacol Parisul pe gheaţă, în fostul manej imperial, pe atunci sală de sport, actualmente sala nr. 2 a Teatrului. Au avut nevoie de nişte păpuşi în mărime naturală pentru reprezentaţia respectivă şi mama le-a făcut! Drept recompensă, a primit două bilete gratuite şi am mers noi, Juli şi cu mine, la spectacol.
Mamele noastre au fost foarte bune prietene. Józsa néni a fost cea care s-a ocupat de mine când m-am născut, pentru că mama avea febră mare.
Asta nu ştiam. Îmi aduc aminte că eram vecini. M-am născut pe strada Asăneşti, nr. 3 sau 5, nu mai ştiu. Şi tu ai locuit acolo.
La numărul 11.
Ştiu că ai tăi jucau rummy cu părinţii mei. Ai mei nu erau religioşi, dar ştiu că erau foarte buni prieteni. Iar din copilăria noastră a rămas anecdota povestită şi repovestită, despre cum am fost eu cu Juli, soră-mea, săraca, la voi şi am spart un bibelou.
Un căţel de porţelan.
Dar nu am zis nimic, am spus doar: „Juli, most hazamegyünk – Juli, noi acum plecăm acasă!” Mama ta n-a priceput întâi de ce trebuia ca noi să plecăm aşa de repede, iar apoi tot povestea şi râdea cum am plecat noi grăbiţi de acolo!
Asta face parte şi din legendele familiei mele.
Când tatăl tău a avut accidentul acela teribil, ai stat la noi câteva săptămâni, pentru că mama ta era cu tatăl tău prin spitale.
Am dormit în cămăruţa de lângă bucătărie. Pentru prima dată în viaţă, nimeni nu m-a controlat şi citeam până la ora trei, patru noaptea, a doua zi dormeam până la unu. M-am simţit minunat la voi. Casa era tixită de cărţi şi discuri, peste tot descopeream obiecte preţioase, cărţi, manuscrise, sculpturi egiptene, tablouri, mărturii ale unor expediţii arheologice sau ale unor călătorii pe meleaguri exotice. Era şi un laissez-faire pe care nu-l cunoscusem până atunci, o libertate de care noi, Juli şi cu mine, ne foloseam cu modestie. Ea era pentru mine ca o soră mai mare. O admiram, era atât de ageră la minte şi atât de talentată! Îmi plăcea râsul ei cristalin. Eu eram cea mică, Taki, de la „taknyos”(mucoasa), aşa m-a poreclit Juli, iar eu mă complăceam în acest rol. Nu pot să uit mirosul de cafea proaspăt râşnită, care pătrundea din bucătărie în cămăruţa mea!
Jancsi: Cămăruţa aia a fost şi a mea, ca student şi tânăr inginer, că era cu intrare separată şi n-aveam treabă cu nimeni când veneam acasă.
Când mă gândesc la tatăl tău, ştii, eu nu îmi aduc aminte de el ca rabin, ci ca om, ca prieten. Când mă duceam la dânsul, îi spuneam Ernö bácsi, nu îi spuneam „domnul rabin”, iar mamei tale îi spuneam Edit néni. Asta era relaţia. Sigur că atunci când am avut nevoie de el la înmormântări, din păcate am avut destule în familie, Ernö bácsi devenea rabin. Sigur că da. Făcea slujbele cum ştia dânsul mai bine şi întotdeauna făcea ceva special, cum să spun, se vedea că participă ca un membru al familiei.
Eva: Şi eu îmi aduc foarte bine aminte de el, încă de la serbările de la şcoală, unde te puneau să reciţi. Eu îl ţin minte şi cum era înainte de accident, frumos şi zvelt. De câte ori ne duceam la Comunitate pentru probleme, stăteam de vorbă, ne sfătuia, ne dădăcea, ne...
Se bucura să fie cu voi...