La Turnu Severin nu se prea cunoştea noţiunea de evreu

Jancsi: În 1972, Eva s-a mutat ca medic la Turnu Severin. Noi n-aveam locuinţă în Timişoara, îţi spun cinstit, asta era chestiunea de bază. Stăteam cu socrii în două camere, eram patru persoane, plus fetiţa noastră, Andrea. Aici, la Timişoara n-aveam şanse să găsim nici post pentru Eva, nici locuinţă. N-a fost niciun post la repartiţie pentru medici în judeţul Timiş. Atunci am găsit post la Hidrocentrală, la Turnu Severin.
De la bun început ai fost acolo.
Oarecum, căci hidrocentrala a fost inaugurată pe 16 mai 1972 şi eu am venit pe 15 ianuarie 1973, deci, după mai puţin de un an. Am fost şef de secţie, pe urmă, după Revoluţie, am ajuns director tehnic. Prima treabă interesantă a fost că la Turnu Severin nu prea se cunoştea noţiunea de evreu, că erau aşa de puţini! Nu cunoşteam pe niciunul. Odată m-a rugat un prieten de-al meu neevreu să merg la înmormântarea unui prieten de-al lui evreu, că nu aveau minian. Lumea nu prea ştia că sunt evreu, ceea ce ştiau era că sunt bănăţean. La Porţile de Fier era un război între moldoveni şi olteni. Moldovenii veniseră acolo în calitate de specialişti de pe Bistriţa, de la centrala de la Bicaz, iar oltenii erau cu partidul. Mi s-a părut ciudat că eu m-am dus acolo ca inginer electroenergetician şi, după două săptămâni, mi s-a propus să fiu şeful secţiei electrice. Deci, aşa, să fii promovat şef de secţie de la un simplu inginer nu era ceva normal. Mai ales că ulterior am văzut că promovările nu se făceau aşa uşor. Dar moldovenii şi oltenii se certau pe cine să pună în postul de şef. Neavând pe cine să pună şi, decât să piardă postul, au hotărât că eu sunt destul de bun cu experienţa mea de la IRE[14], de patru ani şi jumătate. Trebuie să recunosc că am fost uşor speriat, dar creşterea de salariu era de 650 de lei, asta era o sumă serioasă. De la 2.200 am trecut la 2.850. O treaptă era 100 de lei la fiecare doi sau trei ani. Deci am câştigat 18 ani! Şi am primit locuinţă. Făceam meseria care-mi plăcea, în plus, s-a înfiinţat şi o facultate de subingineri, unde am predat, mai câştigam şi un ban în plus, împrejurimile erau splendide, sunt splendide, că n-au dispărut, la 20 de kilometri de oraş este şi munte, şi lac şi tot ce vrei. Am reuşit să ne luăm maşină în 1977, deci la patru ani după ce am ajuns în Severin. Şi, dacă aveai maşină, chiar cu restricţiile alea nenorocite din anii ’80, cu 30 de litri sau 20 de litri de benzină, cât aveai pe lună, puteai să te duci la 20 de km încoace, încolo. Şi-aveam cort, făceam picnic.
Eva: Am avut şi avantajul că, fiind evrei, am putut să călătorim în străinătate, spre deosebire de alţii.
Jancsi: Asta a fost chiar un avantaj. Anti, un prieten de-al meu din Germania, m-a invitat să-l vizitez. Era în ’82. Mi-a trimis 200 de mărci, ne-a transmis invitaţiile. Dar nu ne dădeau drumul să plecăm, nu ne dădeau paşaport. Nu spuneau că nu-mi dau, că asta mă deranja cel mai tare. Ziceau: „Veniţi peste o săptămână”, „Veniţi peste două săptămâni”. Între timp, am aflat că făceau „săpături”, inclusiv la portăreasa din Timişoara.
Eva: Voiau informaţii despre noi.
Jancsi: Aici avem o discuţie contradictorie cu Eva, nu ştiu dacă eu am fost sau ea a fost...
Eva: Eu am fost. Am fost să întreb de paşapoarte şi mi s-a recomandat să merg în audienţă la şeful Inspectoratului de Miliţie. Le-am spus că noi vrem să plecăm, numai noi doi, că avem doi copii, îi lăsăm aici şi nu e nicio problemă, că noi ne întoarcem. Dacă am vrea să emigrăm, am emigra, noi suntem evrei şi am putea să plecăm. Nu vrem să plecăm. Am primit paşaportul, iar în ’86 ne-am dus la Paris, invitaţi de Papier Marci, prieten din copilărie cu tata. Tatăl lui a fost cantor în Sinagoga din Fabrik, între cele două războaie.
Jancsi: În ’86 am avut altă problemă: securistul de la întreprindere spunea că directorul nu îmi dă aprobarea, iar directorul spunea că securistul de la întreprindere nu îmi dă aprobarea. Când a plecat directorul în concediu, a semnat directorul adjunct şi, în cele din urmă, am plecat. Sigur că, în condiţiile alea, cu dormit în maşină, nu m-aş mai duce, dar atunci nu aveam o altă posibilitate.
V-aţi gândit să emigraţi?
Eva: Da, dar mama era deja bătrână, nu puteam să o lăsăm singură.
Jancsi: Singura manifestare de antisemitism pe care am sesizat-o a fost prin anii 2000, când ajunsesem cunoscut nu numai în întreprinderea noastră, ci şi în forurile tutelare. Unora le-a fost teamă că vreau să ajung director. Atunci mi-a parvenit chestia asta: „Ce, vreţi un jidan să vă fie director?” A fost prima dată când am auzit că se pomeneşte cuvântul ăsta. Paradoxul este că nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aş putea să devin director. A fi director este mult prea complicat în lumea asta a noastră, pentru că ai tot felul de implicaţii cu partidul care e la guvernare. Ca director tehnic, te ocupi de tehnic. Asta a fost singura dată în viaţa mea când s-a spus aşa ceva în legătură cu mine. Nu de faţă cu mine, dar au fost destul de mulţi prieteni care au fost de faţă şi apoi mi-au povestit: „Ăla zice că ţi-e prieten şi uite ce-a spus!”

 

Cum a devenit Jancsi „antisemit”

Ce înseamnă să fii evreu?
Jancsi: Din punctul meu de vedere este simplu. Pentru mine, a fi evreu înseamnă să respecţi o tradiţie. Mă interesează extraordinar de mult tradiţia evreiască, dar, poate nu e frumos să spun, eu sunt ateu. Nu cred. Nu cred, dar rămân câteva treburi care sunt foarte greu de explicat. Să-ţi enumăr câteva. Latinitatea poporului român este, de exemplu, o chestie absolut ciudată. Cum s-a păstrat latinitatea aici, într-o oază din asta slavă? Sau: crearea Ungariei. Au trecut atâtea popoare migratoare mult mai puternice decât triburile alea maghiare, şi uite, au făcut un regat care a subjugat secole de-a rândul popoare din Europa. Altceva: evreii nu au avut o ţară. Cum au reuşit să supravieţuiască timp de două mii de ani, cu toate că au fost persecutaţi şi expulzaţi de peste tot? Este şi asta o minune. După mine, cunoaşterea tradiţiilor este esenţială pentru a supravieţui, ca popor. Îmi pare rău că nu cunosc suficient de bine aceste tradiţii; şi acum, ca pensionar, cum spune Eva, învăţ bucătărie evreiască! Nu gătesc, ci citesc despre ea şi despre altele.
Eva: A apărut o carte de bucătărie evreiască, numită „Ca la mama acasă”, am primit-o cadou de ziua mea. Sunt descrise şi obiceiurile: ce se face de Şabat, cum se spune Kiduş şi treburi din astea.
Jancsi: Acum recuperez. Cu asta mă ocup. Intru pe internet, în special ungurii au multe informaţii despre evrei. Comunitatea evreiască este puternică acolo, dar şi antisemitismul este mult mai puternic, din păcate.
Vezi o corelaţie între cele două?
Eu zic că da, trebuie să existe o corelaţie.
Cu cât mai mulţi evrei, cu atât mai mult antisemitism?
Sigur. Eu nu pot să spun că nu-mi plac ungurii, dar eu nu pot să uit istoria aia cu nyilas[15], fasciştii unguri. Unul dintre fraţii bunicului meu a avut un băiat care a lucrat cu Wallenberg[16], la distribuţia paşapoartelor, Schutzpass-urile. L-au împuşcat pe malul Dunării, nyilas-ii ăştia, tot aşa, cu dat jos pantalonii, ca pe fratele bunicii lui Eva. Ăsta e motivul pentru care mie nu mi s-a făcut bris[17], ştii? Era imediat după război şi asta se întâmplase cu vărul lui tata.
Ungurii totdeauna au suferit, pentru că realizările lor sunt optzeci la sută reprezentate de evrei. Ei se tot laudă cu circa o sută de premianţi Nobel. Românii nu se pot lăuda decât cu vreo doi şi nici ăia n-au prea trăit în România. La unguri sunt, totuşi, aproape o sută, numai că nouăzeci la sută sunt evrei, ştiai? Aproape toţi ziariştii, comicii lor celebri sunt evrei, comentatorii de la televizor ş.a.m.d., până în ziua de astăzi. De asta suferă.
Ai o explicaţie pentru această superioritate intelectuală?
Eu cred că se datorează educaţiei, în primul rând. Mai există ceva care a ajutat mult, cu toate că era şi în defavoarea evreilor: ghetoul. Pe de o parte, prin izolarea în ghetou, evreii şi-au păstrat obiceiul de a citi, scrie şi studia. Nu exista evreu analfabet. Pe de altă parte, ghetoizarea ducea la degradarea speciei umane, în cazul acesta, a evreului. De aia apăreau evreii ăia urâţi cu nasul mare, ca şi habsburgii, la care le ploua în gură. Habsburgii se tot căsătoriseră între ei, aşa că li s-a degenerat bărbia... Tot aşa şi evreii, se tot căsătoreau între ei... Acum, în Israel, evreii s-au adunat din toată lumea şi, prin amestecul de rase, tinerii israelieni sunt nemaipomenit de frumoşi. Iar explozia de creativitate este consecinţa directă a ieşirii din ghetou şi a emancipării care a început în secolul al XVIII-lea.
Dar voi știți că eu, la un moment dat, am devenit antisemit??
Ei, cum aşa?!
Ei bine, la armată am devenit antisemit! (Râsete.) Am făcut armata la Bacău, din ’67 vara până în ianuarie ’68, la tancuri. În aceaşi companie eram studenţi de la Timişoara şi de la Iaşi. Ne-a împărţit în grupe, ne-a pus după înălţime. Cum s-a întâmplat treaba asta, nu ştiu, dar, deşi eram o sută de oameni acolo, cinci din şapte în grupa mea eram evrei. Când au întrebat: „Ce eşti?”, am spus: „Evreu”. „Tu ce eşti?” „Evreu.” „Şi tu?” „Evreu.” Nu mergea aşa, atâţia evrei într-o grupă... Ne-au împrăştiat. Vorbeau idiş, asta nu mă deranja deloc, era ceva foarte frumos, mie îmi pare rău că nu ştiu idiş, dar aveau nişte apucături absolut ciudate. Erau complet inculţi. A fost o surpriză! Erau com-plet in-culţi! Unitatea avea o bibliotecă foarte bună, puteai să-ţi iei cărţi şi timp aveai berechet acolo. Şi eu tot luam cărţi... Băieţii erau deştepţi şi curioşi. Văzând ce citesc, mă întrebau: „Cine e scriitorul ăsta?” Eu eram de-a dreptul uimit că ei nu aveau habar. Bun, până aici, totul a fost în regulă. Tocmai atunci apăruse cartea lui Irving Stone, „Agonie şi extaz”. Unul din băieţii ăştia, Moise Ştrul îl chema, era din Dorohoi, se căsătorise cu o fată din Bacău, înainte de a ajunge la armată. Cred că trebuie să fi fost cumplit să ai nevasta în Bacău şi tu să stai în unitatea militară. Cel puţin şase săptămâni n-aveai voie să ieşi din cazarmă. El a sărit o dată, a sărit de două ori peste gard să se ducă la nevastă, asta am înţeles, apoi a fost prins. Până aici, totul în regulă. Dar după aia, în loc să fie băgat la bulău, cum se spunea pe vremea aia, el pleca cu maşina comandantului de companie. Mai rău, se ducea seara cu maşina în oraş. Deci familia din Bacău a plătit pentru el. Culmea a fost când am văzut că vine de la nevastă-sa cu „Agonie şi extaz”. I-am zis: „Mă, e nemaipomenită cartea asta, dă-mi-o şi mie s-o citesc”. „Nu ţi-o dau, c-o şifonezi.” Oooh! De aia zic că am devenit eu „antisemit”, între ghilimele. (Râde.) „Mă, păi după ce că eu te învăţ ce să faci, ce să citeşti, tu nu-mi dai cartea aia, că poate o şi-fo-nez? Păi tu ai luat cartea aia s-o ţii în bibliotecă? (Râdem.)