Maestrul Ladislau Rooth[1], Roth Laci pentru cei care-l cunosc din tinereţe, are statura unei figuri mitice nu numai printre evrei, ci şi pentru timişorenii iubitori de muzică. În 1948, la numai 28 de ani, debutează ca dirijor, iar în 1953 este deja prim-dirijor al Operei timişorene, apoi, în 1958, a fost aproape de a fi numit director al acestei instituţii. Tânăr muzician entuziast, sclipitor, cu o eleganţă înnăscută, Roth Laci cucereşte publicul. După emigrarea în Israel succesele continuă în diferite săli de operă şi de concerte din lumea întreagă. Arcul de boltă al traiectoriei vieţii lui Ladislau Rooth porneşte din Timişoara, pentru a se desăvârşi din nou, după schimbarea din 1989, tot la Timişoara. Muzicienii, melomanii şi toţi cei care îl cunosc îl admiră pentru măiestrie, îl iubesc pentru umanitate şi îl adoră pentru farmecu-i inefabil.
 
Laci dragă, au trecut mai bine de 50 de ani de când te-am văzut la voi acasă, în locuinţa voastră din centrul oraşului, de pe Corso, scurt timp înainte de emigrarea voastră în Israel. Erai tânăr dirijor talentat la Opera din Timişoara, bun prieten cu părinţii mei. Acum, venind din Israel, ai dirijat în Sinagoga din Cetate concertul dedicat Întâlnirii evreilor timişoreni din lumea întreagă, cât şi memoriei tatălui meu, rabinul dr. Ernest (Ernö) Neumann. Concertul a fost un mare succes ca spectacol şi ca regăsire emoţională, mulţumită, în mare parte, prezenţei tale. Mă bucur mult că stăm de vorbă şi că îmi povesteşti despre parcursul vieţii tale.
 
Eu m-am născut la Satu Mare, dar la vârsta de 11 ani am ajuns aici, la Timişoara, şi am terminat Liceul Piarist în 1940. Tata a avut un magazin şi o mică fabrică de marochinărie pe Mercy utca, în Cetate, strada care merge de la Piaţa Sfântu Gheorghe spre Primăria veche. Când s-a mutat la Oradea, în ’40, i-a mers chiar foarte bine, iar după război, când s-a întors aici, la Timişoara, s-a combinat cu o fabrică de piele, Lederer sau aşa ceva. Asta a fost meseria lui şi asta a făcut până la plecarea în Israel. El s-a născut în 1891 în Ungaria, nu departe de Debrecen care a fost în Austro-Ungaria până în 1918. A făcut şi armata acolo.
 
Tatăl tău se simţea mai aproape de unguri decât de români?
Sigur că da! El a vorbit foarte, foarte greu româneşte. Şi mama mea tot în Ungaria s-a născut, în Nagykálló, unde a trăit rabinul care a scris cântecul acela, Szól a kakas már, pe care-l cânta tatăl tău de Pesah. Părinţii mei veneau din familii nu chiar ortodoxe, dar religioase. Tatăl mamei mele a fost ortodox, dar nu exagerat de religios. Tatălui meu însă i-a plăcut viaţa religioasă, cu toate că nu ştia el prea mult... Evreii din perioada asta, din Ungaria şi din România, se duceau toţi la sinagogă şi spuneau rugăciunile, dar nu înţelegeau nimic, pentru că nu ştiau ebraică, doar câteva cuvinte – restul, nu. În general, în cărţile de rugăciuni din Germania şi din Ungaria, pe o parte e în ebraică şi pe partea cealaltă e traducerea în limba pe care lumea o vorbea, în ungureşte sau în germană.
Tatăl meu a fost chiar foarte strict în păstrarea ritualului şi m-a obligat şi pe mine. Noi am fost membri la Comunitate şi eu trebuia să stau cu tatăl meu în fiecare vineri seară şi sâmbătă înainte de masă, să nu mai vorbesc de sărbători, cu papuci[2] si cu nu ştiu ce... (râde). Sigur că da! Şi el a fost întotdeauna ultimul care părăsea sinagoga; eu cu prietenul meu Gyuri Politzer îl aşteptam afară, iar Politzer îl întreba: „Roth bácsi, a kulcs magánál van?Maga zárta be a templomot?”[3] Aşa că acasă noi eram caşer, am ţinut ritul. După Bar Miţva, trebuia să pun tefilin[4]... Obiceiuri pe care după aia le-am cam pierdut.
M-am dus în ’40 la o nuntă la verişoara mea în Satu Mare şi acolo m-a prins alipirea Ardealului. Ştii că prin Dictatul de la Viena s-au cedat Ungariei Satu Mare, Oradea, pâna la Salonta. Iar eu tocmai atunci m-am dus de la Timişoara la Satu Mare la nuntă şi acolo m-a prins. I-am anunţat pe părinţi: „Voi staţi liniştiţi, că eu caut să vin înapoi cu prima ocazie”. Că erau încurcături atunci la frontieră, nu era uşor să treci; dar părinţii mei, pentru că tatăl meu, în fond, a servit în Austro-Ungaria pe vremuri, au vrut ei să vină după mine.