A continuat cu jurnalistica?
Da, a scris totdeauna, dar n-a fost ocupaţia lui principală. A activat pe linie politică. Nu a fost ilegalist, a intrat în partid după ’48, dar a urcat în ierarhie. A fost numit director comercial la Magazinul de Stat; formal, era numărul 2, pentru că numărul 1 era directorul politic, un mecanic de locomotivă. În anii ăştia l-am văzut foarte puţin acasă, dar mama era mereu cu noi.
Bunicul era cel din familie care mergea la sinagogă. Mergea în fiecare dimineaţă, bineînţeles că vineri şi de Şabat... Nu cred că a făcut muncă de lămurire, dar în primii ani ne-am dus şi noi, tata, mama, soră-mea, eu.
La care sinagogă?
Cea ortodoxă, din Elisabetin. De sărbători era plină, cu multă lume în curte. Bunicul avea locul lui, noi nu aveam locuri rezervate. Când bunicul şi bunica au plecat, în 1951, mersul la sinagogă a ieşit repede din modă. N-am fost prea simpatizaţi de evreii din Comunitate. Dar toţi ştiau unde să-l caute pe Wächter Sanyi dacă voiau un post la Magazinul de Stat. Tata şi-a făcut datoria, să spun aşa, a ajutat, a favorizat la angajare... Dar era membru de partid şi nu mergea la sinagogă.
 
Pe vremea aceea nu erai bine văzut dacă mergeai la sinagogă.
Poate, dar noi nu ştiam de asta. Eu eram foarte mulţumit că nu trebuia să mă duc la biserică, eu sunt ateu. Nici azi nu-mi lipseşte.
 
Ce ştiai despre tradiţia evreiască?
Nimic. Ştiam că sunt evreu. Uneori mâncam la bunici, la ei erau rugăciunile vineri şi de sărbători... Până azi ţin minte că la bunici se aprindeau lumânările de Hanuca, dar niciodată într-un sfeşnic special, cum e obiceiul, ci pe o bucată de lemn de foc, pe care o puneau orizontal pe masă. Nu ştiu de ce. Poate să fi fost ceva legat de ceva ce s-a întâmplat undeva odată...
Nu ne-am pus întrebări. Eram evrei atei. Tata a vrut să mă înveţe literele ebraice pe vapor, în drum de la Napoli la Haifa, dar i-am spus: ,,Ăsta-i un voiaj de patru zile, 21 de ani am aşteptat, astea patru zile nu mai contează”.
 
Ce ştii despre familia din partea mamei?
Mama era orădeancă. Tatăl ei, Fischmann, inginer electrician, a murit tânăr. Mama a rămas orfană de tată la 3 ani. A făcut la început şcoală ca toţi copiii, apoi a învăţat acasă, cu dascăli. O mare parte din familia Fischmann nu s-a întors de la Auschwitz.
Când tata a fost în detaşamente de muncă, am fost efectiv foarte singuri. Evreii nu aveau voie să facă armată şi erau duşi la muncă obligatorie. Mama mi-a povestit că aveam nişte vecini români, să le fie binecuvântată amintirea, Lucica şi Ioachim Cârloabă. Cârloabă Ioachim era inginer forestier, Lucica era o femeie frumoasă, casnică. Atunci când au venit nemţii, au pus semne pe casele care erau proprietate evreiască, iar pe urmă le-au rechiziţionat. Au intrat nişte soldaţi germani şi au spus: ,,Nouă ne trebuie casa asta, aici o să locuiască soldaţi germani. Aveţi o oră-două să evacuaţi totul”. Mama nici n-a ştiut de unde să înceapă şi ce să facă, a plâns şi i-a spus Lucicăi: ,,Ne aruncă în stradă”. ‒ ,,Nu te aruncă în stradă, vii la noi.” Lucica şi mama au cărat tot ce se putea căra de la noi de acasă şi ne-am mutat la familia Cârloabă la care am stat luni de zile. Ei nu aveau copii. Când eu şi sora mea ne-am îmbolnăvit de tuse măgărească, Lucica a chemat un taxi. Aşa se face că eu am călătorit cu un taxi în care, când şoferul voia să aprindă farurile, se oprea, turna apă peste carbid, asta producea gaz acetilen, îl aprindea cu chibritul şi obţinea o flacără care servea de far. Cu un asemenea taxi ne-am dus sus la Semenic, unde familia Cârloabă avea o vilă, o cabană. Ioachim a murit foarte tânăr, Lucica a mai trăit mult.
Oameni buni.
Oameni buni, oameni minunaţi.
După război am avut mare noroc că am avut ca profesor de matematică pe Nicolae Goicu. Eu n-am fost niciodată ca vărul meu Tibi, cu 10 pe toată linia, mândria mamei lui. Eu am avut 10 la matematică, la fizică, iar dacă uneori îmi plăcea şi altceva, atunci şi acolo. Mi-am educat profesorii că eu învăţ ce vreau şi ei trebuie să mă lase în pace.
Părinţii te-au lăsat în pace.
Tata da, mama mai puţin. Mama zicea: ,,Trebuie să te străduieşti mai mult. Fă un efort, uită-te la Tibi”. ,,Nu mă interesează Tibi. Timpul ăsta îl consacru unor lucruri care mă interesează mai mult.” Tata mergea regulat la şcoală, la şedinţele cu părinţii, mama acasă mai îmi trăgea o palmă pe ici pe colo.