Ziua ta de naştere, la 13 ani, aţi sărbătorit-o ca o Bar Miţva?
Nu chiar. Dar pot să spun că toate zilele mele de naştere, înainte şi după, au fost mai puţin marcate decât ziua mea de 13 ani. N-a fost Bar Miţva, n-am fost pregătit religios, dar au fost mult mai mulţi invitaţi din familie şi i s-a dat importanţă.
Tatăl meu a fost director, a avut o poziţie frumoasă, dar a lucrat din greu. Am fost odată în camera lui de director, şoferul lui m-a dus, că era ziua lui de naştere. Toate întreprinderile aveau un cor sau un ansamblu de dans popular. De ziua de naştere a lui tata, corul l-a aşteptat în biroul lui şi i-a cântat când a sosit.
Între timp, ne-au rechiziţionat o cameră, mai târziu încă una. Am locuit în condiţii pe care astăzi nici nu pot să mi le închipui. Ca să intrăm în locuinţă, trebuia să trecem prin closet şi baie. Şi dacă doamna care a primit camera noastră era la closet când veneam acasă, trebuia să aşteptăm până ce ea îşi termina treaba.
 
De ce s-au luat aceste măsuri de rechiziţionare?
Au venit de la sate mulţi oameni care au devenit orăşeni.
 
Ai fost pionier?
Am fost pionier. Tata fiind mare director şi membru de partid, credeam că eu o să fiu printre primii. Dar am fost printre ultimii, pentru că tata era director, dar era şi evreu. Între timp, tata a început să coboare pe scara importanţei, adică din director comercial a devenit contabil şef la Aprozar. Tot o poziţie bună, dar fără maşină la scară şi fără să fie „tovarăşul director”.
Cum s-a justificat această decizie?
Nu ştiu precis. Încă nu eram înscrişi pentru plecare. Nu a fost dat afară în mod brutal.