Înscrierea în 1958, plecarea în 1964Într-o seară, în toamna ’58, unchiul meu Pista îi dă un telefon lui tata: „Vreau să-ţi spun ceva foarte important. Măi, este un zvon, am auzit că se deschid din nou înscrierile pentru Israel”. Nu se mai plecase din ’51, când plecaseră bunicii. „Am auzit că la fabrica de bere poţi să completezi formulare de cerere pentru plecare în Israel.”

 
În timpul acesta aţi avut contact cu bunicii?
Da, prin scrisori, cam o dată pe lună.
 
Ce ştiai despre Israel?
Ei, eu nu ştiam aproape nimic. În ’56, când a fost războiul, ştiam din ştirile de la Radio România de „agresiunea anglo-franco-israeliană”. După orele de clasă la şcoală, noi ne-am jucat ca proştii. Am pus nişte mese împreună, am blocat uşile şi am făcut un atac anglo-francez. Cineva s-a dus imediat să raporteze. Am fost anchetat de directorul şcolii, dar a fost îngăduitor, adică s-a contabilizat treaba aşa cum a fost: ne-am prostit şi noi aşa. Pentru lucruri din astea, pentru o vorbă, puteai să fii anchetat, examinat, urmărit. Nu era plăcut să ai origine socială „nesănătoasă”. Dar asta nu era numai la evrei.
 
Tu aveai origine „nesănătoasă” din cauza bunicului care avuse atelier de croitorie?
Din cauză că eram evreu. A fost tata comunist, dar era comunist evreu.
 
Se asculta Europa Liberă în casă?
Noi nu am ascultat Europa Liberă. Ştiam că există. Noi n-am ascultat, nu de frică, ci pentru că tata era atunci comunist. Era convins că ăsta e drumul pe care el vrea să fie. Eram în clasa a noua sau a zecea când a apărut posibilitatea plecării. Părinţii mei s-au gândit. A doua zi tata m-a luat la o parte. Aveam paisprezece ani. Mi-a spus aşa: „Când, în 1951, tatăl meu a hotărât să plece, m-a întrebat dacă eu merg sau rămân. Şi eu am spus că rămân. Acuma eu mă duc. Tu vii sau rămâi?”
 
Vai de mine! Nu cred că s-a gândit serios că ai să spui că rămâi singur.
Ba foarte serios! Foarte serios.
Ţi-a acordat toată încrederea şi libertatea.
Toată libertatea. Tata a înţeles că plecarea va lua mult timp. Unii au aşteptat timp de opt, zece sau mai mulţi ani până au primit paşaportul.
Mama te-ar fi lăsat singur în România, la Timişoara?
Da, probabil... Nu ştiu...
Care a fost răspunsul tău?
Eu l-am întrebat cât timp am să mă gândesc. Tata a spus: „O zi”. Şi m-am gândit o zi. Răspunsul a fost: „Merg cu voi”. Ţin minte sala de la fabrica de bere, o mulţime de lume, se intra câte unul, erau ofiţeri îmbrăcaţi militar, ţi se dădea un formular şi unul singur completa pentru o familie. „Când o să primim rezultatul?” „Nu ştim.” „Când o să...” Nimic. Faci, semnezi, te duci acasă.
Am început să vindem lucrurile. Tata a fost chemat la centrala de partid şi a fost dat afară din partid. Peste câteva zile a fost dat afară şi din serviciu. „Unde să mă duc? Ce să fac?” „Du-te, caută, tot n-ai să găseşti nimic.” Aşa că, în câteva zile, la noi s-a schimbat totul. La început am vândut pianul, după aceea am vândut mobilele. Am stat şase ani pe lăzi. În primii doi am terminat şcoala, am avut rezultate bune la bacalaureat. Prietenii mei discutau: „Eu mă duc la facultatea asta, eu la aia, eu mă duc aici, eu mă duc acolo... ” Iar eu, eu nu mă duc niciunde, că eu nu puteam să dau concurs de admitere, pentru că eram înscris. Eu le dau dreptate românilor, pentru că ei n-au luat niciun ban de la noi pentru şcoală, era gratuit. Atunci de ce ar fi trebuit ca ei să mai investească în cineva care pleacă în „Palestina”?
Asta e logic. Dar nu văd nicio logică în faptul că nu v-au lăsat să plecaţi.
Da. Asta e altceva. Astea erau probabil lucruri politice. După ce am plecat, am aflat că s-a plătit pentru noi.