Ce a făcut tata între timp?
Tata n-a găsit nimic în sectorul de stat, aşa că s-a alăturat şi el imensei armate de bilduşi. Ştii tu ce însemna pe atunci bilduş? Vine din germană: bild înseamnă imagine. Era un fel de industrie de reprodus fotografii pentru ţărani şi pentru alţii care nu aveau fotografii de nuntă. Se mergea din casă în casă să se facă fotografii de nuntă din alea mari, înrămate, pe baza unor fotografii din tinereţe. Dacă oamenii nu aveau poze, erau fotografiaţi, iar după aceea se făcea un fotomontaj care era retuşat cu mâna. Soţul lui soră-mea a fost retuşor, că nici el nu avea de lucru. Tata achiziţiona, adică pleca luni dimineaţa cu trenul şi făcea o tură din sat în sat, dormea undeva la ţărani şi venea vineri seara acasă. Depindea de noroc, uneori venea cu multe comenzi, uneori cu nimic. Atunci aveam un aparat de fotografiat Zorki[1], pentru că aparatele Optior[2] nu mai existau. I-am dat lui tata aparatul Zorki şi l-am învăţat să fotografieze. Asta era sursa noastră de venit. Mama nu a fost dată afară, dar din şef planificator cu salariu de birou a ajuns muncitoare la maşina de cusut.
Eu am găsit de lucru la Kandia, fabrica de ciocolată; reparam lăzi. Eram patru în atelier: trei tâmplari bătrâni şi eu, de 16 ani, cu bacalaureat, că noi am făcut bacalaureat după unsprezece clase. Cei trei tot îmi spuneau: „Ce cauţi tu aici?” Nu am vrut să le explic, aşa că le-am spus: „Asta ştiu, asta fac.” Am lucrat acolo vreo patru luni. Între timp, tata, prin nişte relaţii, pentru că în zilele lui bune el ajutase o mulţime de oameni, mi-a găsit de lucru la Electrobanat. Inginerul şef, Marcus, era evreu, pe el îl cunoştea, iar contabilul şef era unul Weiss.
Între timp, m-am înscris la ASIT, Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi a Tehnicienilor. Era un curs seral de doi ani, de desen tehnic şi proiectare. La Electrobanat mi-au dat de lucru ca dispecer la atelierul de prototipuri, adică trebuia să am grijă ca ceilalţi, vreo zece inşi, să n-aibă nici o durere de cap. Era foarte interesant, nu era producţie de serie. Aşa că am avut noroc, a fost excepţional, patru ani am pus mâna pe tot ce am putut. Am cerut să mă înveţe să strunjesc, să fac tot ce făceau ei, aşa că am învăţat o mulţime de lucruri practice. Au fost patru ani foarte buni pentru mine. Atunci am cumpărat o bicicletă, mergeam cu ea peste tot.
 
Care era atmosfera în întreprindere?
În atelier eram toţi la acelaşi nivel şi toţi erau oameni de omenie. Nu se făcea deosebire că cineva e evreu sau nu. Nu, nu, nu. Şeful atelierului de prototipuri era un român care vorbea toate limbile, fusese ofiţer în armată şi şef la graniţa cu Iugoslavia. Ştia meserie, era strungar. Îmi spunea Nichi. Mi-a zis: „Hai, mă, să te învăţ să strunjeşti”. Era foarte bun. Şi ceilalţi, români, unguri şi ştiu eu ce, toţi erau foarte de treabă.
În întreprindere era şi un comisar politic. Ani de zile mai târziu am citit Soljeniţîn; atunci am înţeles de ce un om aşa de „important” nu are un birou împreună cu ceilalţi. Biroul lui era undeva la dracu-n paznic, în fundul curţii, cu un culoar întunecos şi o intrare tot întunecată şi joasă, că trebuia să te apleci. Mă chema acolo pentru tot felul de lucruri. Ca în Soljeniţîn, făcea şicane din astea. De pildă, te vede în curte şi-ţi spune: „Măi, o să-ţi dau telefon, vreau să vii la mine”. Spui: „Vin acuma”. „Nu, nu, nu, eu o să-ţi spun când”. Îţi dă telefon, îţi dă o întâlnire să vii la el la birou peste două săptămâni. Două săptămâni tu nu dormi. După aceea îţi spune: „Bacalaureatul tău, hmmm, numărul, hm, îmi lipseşte ultima cifră”. Pentru asta te-ai chinuit două săptămâni. Mai târziu a început să-mi facă muncă de lămurire: „Mă, părinţii tăi vor să plece, lasă-i să plece, tu eşti tânăr, ai potenţial, rămâi aici, la noi, partidul, ţara, îţi dăm..., hai, rămâi aici”. A început să mă preseze, dar nu m-am lăsat.
În ’60 am făcut bacalaureatul. Până în ’64 am fost la Electrobanat.
Când am primit paşaportul, am vândut ce a mai rămas şi ne-am împrăştiat să dormim la prieteni. Eu am dormit la un foarte bun prieten al meu, care nu mai e în viaţă. În seara când am luat trenul spre Bucureşti, au venit vreo treizeci de colegi să-şi ia rămas bun.
 
După bacalaureat drumul tău s-a despărţit de cel al colegilor tăi. Aţi rămas totuşi prieteni?
Toţi prietenii mi-au rămas prieteni. Eram destul de respectat la câteva materii. Dacă era o problemă mai grea la matematică sau la fizică, veneau să mă întrebe pe mine şi eu îi ajutam. Ei au intrat la facultate, iar eu eram la atelierul de prototipuri şi strunjeam. Niciodată nu a venit cineva să-mi facă mutre: „Eu sunt la facultate şi tu eşti nimic”. Niciodată. Am rămas în termeni foarte buni cu toţii, veneau seara, ieşeam împreună pe Corso, ne plimbam. Ei erau studenţi şi eu munceam.