O viaţă nouă
 

Te-ai pregătit pentru plecarea în Israel?
Nu am învăţat ebraică, nu m-am dus la Comunitate, nimic. Nici părinţii.
Ce ai sperat să găseşti în Israel?
În ’58, ca elev de şcoală, nici nu ştiam exact care e situaţia politică. Ţin minte că atunci o lume întreagă spunea „Palestina”, nu „Israel”. Adică nici nu prea ştiai ce se întâmplă acolo, în Palestina. Încetul cu încetul am primit informaţii prin scrisori, de la unchii mei şi de la bunicul. Am ştiut că e o viaţă diferită şi, în mare, am ştiut că România e pentru români, Israelul este pentru evrei. Mă duc acolo unde îmi este locul. O să fie mai bine sau mai rău, nu ştiu. Pe fotografii vedeai case mici, deşert, cămile. Nu vedeai Tel Aviv-ul, nu vedeai străzile. Mi-am spus: „Ştiu eu, e un fel de Orient”. Dar nu ştiam dacă poţi să înveţi în Israel, dacă sunt facultăţi, dacă o să am posibilitatea să studiez.
Era o aventură în necunoscut.
Absolut. O aventură. Am ştiut că acolo sunt evreu între evrei... Dar nu eram idealist, era aşa, un fel de lucru normal. Nu eram idealist. Când am ajuns, m-am înrolat în armată şi am făcut tot serviciul militar. Cam târziu, că în mod normal te înrolezi la armată pe la 17, 18 ani, iar eu am ajuns la 22 de ani.

 
Ai făcut ulpan?
Am făcut ulpan în chibuţul Maabarot. A fost foarte bine, o groază de români, o groază de fete românce, câţiva sud-americani. Patru ore înveţi, patru ore lucrezi, după aceea eşti liber să faci ce vrei, ai ce mânca, ai unde dormi. O dată la două săptămâni te duci să-ţi vizitezi părinţii. Era o viaţă! Nu mi-am făcut temele de casă, nu am studiat cu cartea în mână, aşa că am ieşit cu o ebraică foarte bună la oral şi foarte proastă la scris, iar engleza mea era mediocră când am sosit în Israel, dar am învăţat. Ştii cum? Citind Playboy. (Râdem) La începutul armatei am fost instructor pentru rezervişti de armată. Şi era acolo un american mai în vârstă decât mine, steward la EL-AL. El aducea Playboy. În timpul armatei, engleza mea din mediocră a devenit excelentă.
 
Ce ai făcut la armată?
Am fost la artilerie. Am avut şansa să primesc un loc care mi se potrivea. La artilerie nu eşti într-un birou, eşti cu oamenii, cu batalionul, dar faci operaţii de calcul, faci muncă de inginerie. Tragi cu tunul după rezultatele calculului pe care l-ai făcut. Primeşti datele topografice, unde eşti tu, unde sunt ei, informaţiile meteorologice, toate astea le asamblezi şi calculezi parametrii de tir. Dacă eşti bun, nimereşti. Am cam simplificat, dar în mare aşa e. Am progresat foarte repede. Dacă eşti cineva în care au încredere, încearcă să te pună cât de devreme într-un post potrivit, că în primul an faci cursuri şi îţi rămân doi ani să faci cu adevărat armata. La un moment dat am observat că sunt nişte chestii care nu funcţionează cum trebuie şi am stat noaptea, când alţii dormeau, să încerc să fac nişte schimbări, nişte îmbunătăţiri. Odată a venit unul, un şef mai mare, a văzut că e lumină şi a intrat să vadă cine e şi ce face. M-a întrebat ce şi cum, iar eu i-am explicat ce fac. Zice: „Hai să vorbim despre asta mâine”. El m-a ajutat să propun soluţia mea, aşa ca să fie acceptată peste tot. Anul următor, de Ziua Independenţei, în semn de distincţie, am fost trimis împreună cu cei aleşi de fiecare companie militară la preşedintele Statului. Zalman Şazar era preşedinte şi Iţhak Rabin era atunci Ramat Kal[3]. Aveam toţi uniforme noi şi un plutonier ne-a curăţat bocancii, că nu puteai să te apleci, că stricai dunga pantalonilor. În autobuze trebuia să stăm în picioare, ca să nu...
 
Trebuia să aveţi o ţinută impecabilă! În rest, la armată nu cred că se dădea importanţă etichetei...
Nu, niciodată, niciunde. La festivitate cineva îţi anunţa numele şi gradul, iar Rabin te întreba: „Din ce unitate eşti?” Rabin ştia pe de rost toate unităţile. Eu eram 404. I-a spus lui Şazar: „Asta e unitate de tunuri...” Eram o sută douăzeci de oameni, la toţi a ştiut. Şi am primit diplomă, fotografie... Nici la armată nu mi-am pierdut timpul.
Pe la sfârşitul serviciului meu militar a fost Războiul de Şase Zile. Am participat şi, spre norocul meu, nu mi s-a întâmplat nimic. Au fost patru care nu s-au mai întors şi am văzut alţii care s-au... Mie personal nu mi s-a întâmplat nimic, am avut mare noroc!
 
Cum ai trăit zilele acelea?
Ştiu şi eu... Eşti acolo, cu ceilalţi, ţi-e teamă ca şi celorlalţi şi n-ai încotro. Faci ce trebuie să faci. Ai noroc sau nu ai noroc. Când cad obuzele, bineînţeles că ţi-e îngrozitor de frică. Dar frica mai mare e când tu eşti părinte şi copilul tău e acolo. Aia-i mai groaznic. Yochay, când a fost la Jenin[4]... El a primit o diplomă de excelenţă pentru comportamentul lui la Jenin, nu el singur, ci tot plutonul din care făcea parte. Eu am primit diplomă nu pentru curaj, ci mai degrabă pentru munca mea intelectuală.
Când am terminat armata, aveam 25 de ani. Îmi era clar: sau mai prind acuma ceva sau nu mai prind nimic. Nici din punct de vedere social nu stăteam prea bine ‒ mama lucra la început ca femeie pentru menaj, nu era servitoare, ci mergea în case şi făcea curăţenie. Tata, fiind ziarist, în suflet a găsit ceva legat de ziare, dar nu ca ziarist. Lucra la un centru de distribuire a ziarelor, el le împărţea la chioşcuri.
Cel puţin le mirosea cerneala.
Da, şi a venit acasă cu ceva salariu.
Nu am crezut că eu o să mai intru la o facultate. În România, am făcut la Clubul CFR un an de universitate populară de cinema, mă interesa filmatul. M-am dus să mă interesez la Ierusalim, la Bezalel[5], că mi s-a spus că e o şcoală de cinematografie. Am ajuns acolo dimineaţa şi mi s-a spus că şcoala de cinematografie e la etajul trei. Mă duc la etajul trei, nimic. Iar întreb, iar mă trimite la etajul trei. Nimic. Mă duc jos şi întreb: „Unde vezi aici şcoală de cinematografie?” Îmi spune: „Uşa trei şi uşa patru. Acolo se dau cursurile”. M-am dus direct la staţia de autobuz şi m-am dus să văd Technion-ul la Haifa. M-am plimbat, m-am uitat, n-am avut pe cine să întreb, n-am avut cunoştinţe, dar mi-a plăcut foarte mult. Technion-ul era frumos, nu era aşa de dezvoltat ca acum, dar arăta bine şi era un centru de calcul cu IBM 360. Mi-am spus: „Asta nu e şcoală de cinematografie, asta-i cu totul altceva!” Mama lucra deja la o fabrică de paraşute, cosea paraşute şi costume, şi s-a interesat la colegele ei de muncă, pentru că unele aveau copii care studiau la Technion.
Am intrat la Facultatea de Fizică pe baza notelor mele bune de la bacalaureatul din România. Şi încep să învăţ şi nu înţeleg nimic! Măi, dau primele examene şi iau nişte note penibile. Mi-am luat hârtiile, m-am retras şi m-am înscris la admitere pentru anul următor. Am găsit de lucru undeva, unde lucrasem înainte ca desenator tehnic. Mi-au zis: „Avem un desenator tehnic, nu ne trebuie încă unul”. „Daţi-mi de lucru, orice!” Au zis: „Ştii să strunjeşti?”
Aha!
Zic: „Măi, nu sunt strungar, dar ştiu să strunjesc”. ‒ „Mâine, la 7 dimineaţa, vii cu sandvişuri şi începi să lucrezi ca strungar necalificat.” De dimineaţa până după-amiază la patru lucram ca strungar, iar seara învăţam pentru admitere. Am dat admiterea la mecanică şi am intrat.