Sunt un israelian evreu ateu
 

Amintirile de mai sus le-am înregistrat în salonul din casa lui Miki şi Galy, la Haifa. Am continuat la telefon, făcând un salt de 40 de ani, ani de viaţă cu nenumărate evenimente şi realizări pe plan profesional şi personal. Am încercat să trasăm un arc peste timp şi loc, între azi şi odinioară, între Israel şi România.

 
Miki, care sunt sentimentele tale faţă de România?
Când am ajuns în Israel, am zis că niciodată nu mă voi mai duce în România, nu pentru că aş fi avut resentimente, era mai mult din prudenţă. S-au mai auzit cazuri când lumea s-a dus înapoi şi a avut neplăceri... Am trăit în România 21 de ani. Nu am respins trecutul, dar m-am detaşat de el. Am ţinut legătura cu prietenii din România, dar cumva aparţineau trecutului, unui alt capitol. Nu am vrut să merg înapoi în vizită. Nu am citit ziare în limba română, nu m-am dus la spectacole în română. Nu am mai vorbit româneşte. Mircea Crişan a fost de mai multe ori în Israel, eu nu am vrut să mă duc, pe mine m-a interesat ce se întâmpla aici, nu acolo. Toată familia mea era aici, viaţa mea se petrecea aici.
Un exemplu. Weinerth Laci, cel mai bun prieten al tatălui meu, era un om de mare cultură şi avea o bibliotecă enormă. Nu avea copii, era deja bătrân şi a simţit că trebuie să se despartă de bunurile pe care le avea. M-a rugat să preiau de la el vreo 2.000 de cărţi. Nu am avut nicio dorinţă să le păstrez pentru mine, le-am dat mai departe. Am ţinut câteva ‒ nişte cărţi pe care mi-am zis că arată bine în bibliotecă, nu pentru că mă gândeam că le voi citi vreodată.
 
Când ai cunoscut-o pe Galy, aţi vorbit şi ungureşte?
Am constatat că amândoi ştim ungureşte şi venim din familii în care s-a vorbit ungureşte şi cu asta basta. Am vorbit în ebraică.
 
După 40 de ani a survenit o întorsătură. Ce s-a întâmplat?
În anul 2000 am fost în sabbatical în Canada. M-a sunat la telefon din Israel cel mai bun prieten al meu, Tessler Gyuri, care m-a ajutat mult să mă adaptez când am sosit în ţară. Mi-a spus: „Anul viitor, la Timişoara, este întâlnirea clasei noastre după 40 de ani de la terminarea liceului. Vii?” Am spus: „Bineînţeles că vin!” Galy şi alţii m-au întrebat că ce s-a întâmplat cu hotărârea mea de a nu mai merge niciodată în România. Am zis: „Foarte simplu. Eu nu mă duc în România, eu mă duc să mă întâlnesc cu clasa mea!” Am fost 7 sau 8 perechi din Israel, am zburat în acelaşi avion la Budapesta, de unde am plecat cu un minibus spre Timişoara. Când am sosit seara, târziu, ne aşteptau vreo 30-40 de colegi din cele două clase care au absolvit în acelaşi an. A fost formidabil!
Am fost uimit să văd că oraşul arăta neîngrijit, multe clădiri erau într-o stare jalnică. În 2006 am fost din nou şi era mult mai bine, era curat, s-a mai renovat. I-am arătat lui Galy unde am locuit, piaţa, şcoala. Am fost totuşi emoţionat, am fost mişcat, dar nu peste măsură.
 
Ai spus că te considerai în România un evreu ateu. Cum ţi-ai defini identitatea acum?
Tot aşa: evreu ateu de origine română, cu limba maternă maghiara. Dar cred că originea şi limba nu sunt esenţiale. Consider că în România am primit o educaţie bună, dar asta nu mi-a dat o identitate.
 
Ce s-a schimbat când ai ajuns în Israel?
Sunt un israelian evreu ateu. Cred că „israelian” trebuie să fie pe primul loc. Sigur că sunt şi arabi şi creştini israelieni, sunt minorităţi aşa cum şi în alte ţări sunt minorităţi. Principalul pentru mine este că sunt israelian.
 
Cum îţi trăieşti aici evreitatea?
Prin simplă autodefiniţie mă consider evreu, ceilalţi trebuie să mă accepte ca atare. Nu sunt religios, dar faptul că sunt ateu nu mă împiedică să am obiecte de cult acasă şi să păstrez tradiţia. În afară de asta, mi-am manifestat totdeauna marea simpatie pentru religioşi, ceea ce îi înfurie pe prietenii mei. Dacă pe stradă vine la mine un religios şi îmi spune că sunt nouă inşi şi au nevoie de încă unul pentru minian, eu mă duc să fiu al zecelea. Dacă îmi pune o carte în mână, am să spun: „Eu nu ştiu şi nu vreau să mă rog, dar eu stau şi repet ce spuneţi voi. Aveţi nevoie de zece evrei, eu sunt al zecelea”. Nu sunt împotriva religioşilor şi sunt gata să-i subvenţionez. Ei nu au altă cale, pentru că au fost educaţi pe o anumită linie, ei cred în ceva şi nu au alternativă.
 
Aţi făcut anul acesta seder de Pesah?
Sigur că da, am avut un seder cu 26 de persoane, aşkenazi şi sefarzi laolaltă. Chiar îmi place să sărbătoresc tradiţional şi dau importanţă tradiţiei. Sunt ataşat în special de tradiţia din familia mea, de la bunicii mei. Am câteva idei fixe, nişte lucruri pe care le-am văzut la bunici şi vreau să le fac întocmai. Ţi-am povestit de bunicul care aprindea lumânările de Hanuca pe un buştean, n-am idee de ce. Ei bine, până în ziua de azi, mie îmi place să fac aşa cum a făcut el. Altă chestie: toată lumea spune după o rugăciune Amen, eu spun Umein, aşa cum spunea bunicul.
Aşa spunea şi tatăl meu, la fel spun şi eu.
 
Interviu realizat de Getta Neumann, noiembrie 2012, Haifa, Israel; martie 2013, convorbire telefonică.