Mama şedea lângă mine şi făcea macrameu

A rămas, desigur, cu sechele pe toată viaţa. Cum se manifestau? Ce ai observat în comportamentul ei, în principiile ei de viaţă?
Eu nu ştiu dacă principiile ei de viaţă au provenit toate din sechelele din perioada asta. A fost tot timpul foarte chibzuită, ştia să împartă bani foarte puţini, că mulţi nu aveam. A ştiut să ne ducă pe toţi la mare, în fiecare an, din puţinul ăla. A fost foarte harnică, muncitoare. Eu eram numărul unu în viaţa ei, aşa că mă tot îndopa.
Îmi aduc aminte că nu voia să ţină regim, pentru că, zicea ea, destul a flămânzit în lagăr. Îi era teamă să nu-ţi fie foame, să nu simţi ce a simţit ea.
Exact. Dar şi pentru că fraţii ei au murit, credea ea, din cauză că erau înalţi şi slabi. Mama tricota şi mergea la Reşiţa, la Oţelu Roşu, să vândă ce lucrase şi venea înapoi cu mâncare pentru noi. Erau oraşe muncitoreşti, în care se găseau ciocolată, slănină. Mama era ca şi păsările care tot zboară, strâng şi copiii stau în cuib cu gurile căscate şi mănâncă. Ce să zic, toată viaţa ei, aşa cum este şi viaţa ta şi viaţa lui nevastă-mea, era copilul. Şedea lângă mine şi făcea macrameu, iar eu îi citeam cursurile de mecanică şi de filozofie. O întrebam: „Ai înţeles?” Ea zicea: „Da”. Îţi dai seama ce putea ea să înţeleagă, dar era lângă mine şi tot timpul îmi era un sprijin.
 
Ţi-a povestit ceva despre personalul german din lagăr?
Mi-a spus că în lagăr erau Kapo[2] care erau de obicei polonezi. Aşa răi ca ăia... Nemţii erau nimic faţă de ei, ăia erau cei mai răi. Ea tot timpul s-a ferit să iasă în faţă şi a reuşit să se protejeze în felul ăsta.
Ţi-a transmis asta şi ţie? Ai încercat să stai în banca ta?
Am ştiut să stau cât a trebuit în banca mea. Am avut şi eu experienţa mea peste care am trecut şi nu am rămas cu probleme psihice, gândindu-mă la tot ce a suferit mama. Dar nu se compară experienţa mea cu a ei.
Eu niciodată nu am simţit antisemitism în ţara asta şi nici acum nu aş pleca fără să-mi fac probleme, chiar dacă aş fi mai tânăr. Am simţit antisemitism o singură dată. După ce am terminat facultatea, am vrut să mă angajez la un centru de perfecţionare profesională şi nu m-au angajat, pentru că mătuşa mea de optzeci de ani era plecată în Israel. Dar putea să fie tot aşa plecată în Germania şi eu să fiu neamţ. Deci nu avea nicio legătură cu faptul că sunt evreu. Era un loc de muncă cu cursuri de perfecţionare în străinătate, unde la dosar se ţinea cont de chestia asta. În rest, nu am avut probleme de antisemitism. Şi acum, când am citit că au spart la Comunitate[3], mi-am zis că ăştia-s tâmpiţi, sunt golani, derbedei. Ăsta e vandalism, nu este antisemitism. Mai apare pe câte-o clădire câte-o cruce încârligată. Astea sunt prostii, nu este ceva organizat. Cineva a vrut să-şi dea importanţă.
 
Crezi că ceea ce se întâmplă acum în Ungaria[4] s-ar putea produce şi în România?
Ungurii, tot din experienţa mamei, au fost cei mai răi. Mama spunea că ei, cum se zice pe ungureşte, a lónak a másik oldalára esnek, adică sar peste cal. Din cauza asta nemţii nu pridideau cu deportarea evreilor din Ungaria, în măsura în care ungurii veneau şi îi turnau. Spuneau: şi ăla e evreu, şi ăla e evreu! Şi nemţii nu mai ştiau cum să-i ducă.
În România nu a fost aşa. Au fost şi aici lucruri groaznice, ştim foarte bine, pogromuri, a fost trenul morţii, au fost ordinele lui Antonescu... Dar îţi dai seama ce-ar fi fost dacă erau ungurii aici? Ştim foarte bine ce ar fi fost, pentru că ştim ce s-a întâmplat în Transilvania. Pe mama de aia au deportat-o, fiindcă a fost în Ungaria. Dacă era aici, în Timişoara sau în Lugoj, n-ar fi „beneficiat” de această experienţă.
 
I-ai cunoscut pe bunicii din Lugoj?
Da. Erau oameni săraci, foarte săraci. Bunicul meu a murit când eu aveam trei-patru ani, iar bunica mea a murit în ’57. Uite că i-am găsit certificatul de deces... Pe el mi-l amintesc, că era aşa o namilă de om ca mine şi fuma pipă. Bunica era o persoană firavă, mai mult semăna cu mătuşa mea Juci. Dacă ţii minte, mama avea şi ea riduri foarte multe, piele foarte albă şi fină. După ce-a murit mama, mergeam în Israel la Juci néni şi o mângâiam pe faţă şi-i spuneam: „Parcă o mângâi pe mama, exact la fel era”.
Noi făceam pe nebunii că bunicul meu avea fabrică de lichior, dar Manci, mătuşa mea, ne zicea: „A fost paznic la fabrică”. (Râde). Apoi am citit şi în autobiografia lui tata că nu au avut avere. (Citeşte) „Socrul meu a fost paznic la fabrica de lichior şi om de serviciu la Comunitate.” Deci, îţi dai seama, au fost oameni necăjiţi, săraci. Bunica îndopa gâşte pentru alţii... Oameni săraci, dar uite, toate fetele şi-au depăşit condiţia. Ştefi s-a măritat cu un Aboni. Măi, în Budapesta, să fii un Aboni, am înţeles că era ceva! Mama s-a măritat cu Gyuri Willkovits. Bunicul din partea lui tata avea atelier de croitorie, era regele cravatelor aici. Manci, sora din Lugoj, cea mai mică, s-a măritat cu Verteş. Verteş, în Lugoj, era cineva! Jumătate din Lugoj era a lui, farmacist din tată în fiu, familie distinsă. Surorile erau cu studii puţine, dar erau fete frumoase şi serioase.
 

Tata a crezut până la capăt

La bunici se ţineau sărbătorile, iar bunicul meu din partea lui tata, Lajos bácsi, făcea în fiecare vineri binecuvântarea cu pâine şi sare. Părinţii mei, nu. Bunicul a stat la noi şi părinţii ţineau atâta cât era nevoie, din respect pentru el. Tata, ca membru de partid, preşedintele Comunităţii cu sarcină de partid, secretar la CDE[5], m-a educat în spirit ateist. Mama a suferit mai mult decât tata, dar şi el a avut partea lui. A fost dus în tabere de muncă în perioada războiului. Nu l-au cruţat. Tata s-a născut în 1914 la Baia Mare, în Austro-Ungaria, de aceea a avut alte probleme decât cei născuţi în Banat. Până în 1947 a fost apatrid, adică nu a avut cetăţenie, nici el şi nici bunicul.
 
Când a intrat tata în partid?
În 1945. Dar înainte de aia a făcut parte din Ajutorul Roşu[6] şi strângea ajutoare pentru cei care aveau aparţinători comunişti închişi. Mătuşa mea Kati, sora lui tata, a fost şi ea închisă, pentru că era ilegalistă[7]. Adevărul e că era îndrăgostită de Magyar Tivadar, care a ajuns mai târziu în Comitetul Central, s-a dus să se întâlnească cu el la o întrunire conspirativă, a venit Siguranţa si i-a arestat pe toţi. Bunicul a trebuit să-şi vândă aparatul de radio Philips, ca să plătească să o scoată de la închisoare. După război, Kati a devenit artistă emerită, prim-solistă a Operei de Stat din Cluj, a cântat şi la Timişoara. Pe afiş apărea cu numele de Kati Vilkovici. Avea temperament şi o voce superbă, de talie internaţională. A fost o Carmen formidabilă!
În 1941, tata a fost în tabere de muncă la Focşani. Pentru că era evreu. Iar atelierul de cravate, „nemaipomenitul” atelier de cravate, cu o maşină de cusut şi cu o angajată, a funcţionat sub nume românesc, Adălineanu, că evreii nu aveau voie să fie proprietari de întreprindere. Oamenii nu înţeleg de ce au devenit evreii comunişti. Comuniştii au fost singurii care le-au promis egalitate, drepturi, cetăţenie, dreptul la vot, dreptul la învăţătură. Ceilalţi, ştim foarte bine... Goga, Antonescu şi Codreanu... Goga, care era un intelectual... Un om cu o asemenea cultură ar trebui să fie mai... Şi Eminescu! Antisemitismul nu are nimic cu nivelul de cultură. Comuniştii au promis evreilor drepturi egale şi, din cauza asta, evreii au devenit comunişti.
 
Gyuri bácsi, tatăl tău, a fost în tabere de muncă. Ştii unde a fost?
(Citeşte) „În ’41 am fost dus la muncă obligatorie pentru evrei la Lotru şi de atunci până în ’44 am fost în diferite detaşamente de muncă la Timişoara, Focşani, Străjescu şi Ciuştea.” Habar n-am unde sunt ultimele două localități. În ’44-’45 a lucrat, după aia s-a angajat la bunicul până în ’48. Şi din ’48 până în ’53 a fost activist la Comitetul Democratic Evreiesc, care se opunea emigrării în Israel. Încerca să-i convingă pe evrei să nu plece. Că de aia l-a „iubit” Rosen[8] aşa de tare pe tata. Când lucra tata la Comunitate, Ernö bácsi[9] nu putea să-l premieze direct pe tata, că Rosen îl tăia de pe listă. Trebuia să găsească tot felul de pretexte. Dar găsea, era un om deştept.
Tata a început cu politica prin anii ’30. Convingerea lui până la sfârşitul vieţii a fost că marxismul este o filozofie justă. Marxismul, nu leninismul, nu ceauşismul. El a fost ani de zile lector la partid. Şi, la un moment dat, a venit un control şi l-a întrebat: „Păi, tovarăşe Willkovits, dumneavoastră din tovarăşul Ceauşescu nu daţi citate?” Şi tata a spus: „Eu, tovarăşi, am învăţat marxismul după Marx. Dacă vă convine, bine, dacă nu, schimbaţi-mă”. Şi l-au schimbat.
Ca tânăr, a făcut parte din organizaţia Şomer Haţair, o organizaţie de tineret sionistă. A fost elev la Liceul Izraelit. A abandonat sionismul şi, din păcate, în loc să se ducă să facă ISE-ul, ştiinţe economice, a făcut o şcoală de partid, unde a fost cu „tovarăşi”, poate pe unii îi ştii şi tu: Magyar Tivadar, Bergman Gheorghe, care după aia a devenit Bianu şi a scris multe cărţi, Benedict Dezideriu, Ehrenfeld, care a luat numele de Cimponeriu, Cic Herman şi Meister Laci. Cu Meister Laci au fost foarte buni prieteni, povestea că au fost împreună la cazinou. Laci a devenit secretar general la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti. În ’50-’51 a absolvit la seral universitatea marxist-leninistă. Şi, după aia, în ’56, (citeşte) „am fost numit de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Bucureşti, cu aprobarea Comitetului Orăşenesc de partid, ca preşedinte al Comunităţii Evreieşti din Timişoara”. Se spune că a fost un preşedinte bun. Toată lumea putea să vină la el, pe toţi îi asculta şi le rezolva problemele în spiritul dreptăţii. Nu a fost niciodată religios, niciodată, asta-i părerea mea. Dar a rămas evreu.
Şi eu sunt evreu, dar nu sunt religios. Pe vremea comuniştilor, când foarte mulţi evrei nu s-au declarat evrei, la mine şi în livretul militar scria că sunt evreu. Şi pot să spun că am avut probleme, nu de antisemitism, dar pentru că m-am declarat evreu şi am făcut şcoală de ofiţeri în rezervă. La un moment dat, au venit din Bucureşti nişte ofiţeri să mă interogheze. Am avut o perioadă cumplită, mă chemau de la masă: „Ce rude ai în străinătate?” Păi, eu nu le cunoşteam. Ziceam pe cine ştiam. Şi ziceau: „Dar în Brazilia pe cine aveţi?” „Nu ştiu.” Mergeam la telefon, o sunam pe mama: „Mamă, pe cine avem noi în Brazilia?” „Păi, Cohen Marghit cu Cohen nu ştiu ce... ”
Securitatea ştia tot.
Ăia ştiau, eu nu ştiam. „Dar în Australia, pe cine aveţi?” Spuneam: „Nu ştiu”. Iar telefonul. Pe unii, nici mama nu-i mai ştia. Cum îţi spuneam, suntem două sute şi ceva pe arborele genealogic al familiei mele, bănuiesc că ei ştiau deja pe-atunci cine aparţine familiei şi cine nu. Am avut o întrebare de-a dreptul cretină din partea unui colonel venit din Bucureşti: „Ce ai face dacă între România şi Israel ar izbucni un război?” Am fost destul de deştept să zic că distanţa este prea mare între România şi Israel şi eu nu cred că va fi vreodată război. Ei voiau să vadă ce o să zic, o să apăr graniţele României cu arma în mână sau o să fug în Israel şi o să lupt acolo. Nu ştiu ce idioţenie au crezut ei! Nu era antisemitism, dar am fost presat de povestea asta. Au vrut să mă racoleze ca să dau informaţii despre rude. Erau doi care, în fiecare săptămână, dădeau despre mine raport, numai că amândoi mi-au spus. Unul era un soldat pe care l-am ajutat cu ceva, celălalt era un ofiţer căruia i-a plăcut că eram pe panoul de onoare al unităţii. Mă speriasem şi am învăţat cuvântările lui Ceauşescu. Pe dinafară le ştiam. Dar a trecut şi asta.
Ai fost totuşi tratat ca un individ diferit de ceilalţi.
Am fost tratat ca cineva diferit, pentru că sperau să primească ceva informaţii despre cunoştinţele sau rudele mele din ţară, dar armata am făcut-o în rând cu ceilalţi şi toate „secretele” militare le-am asimilat, la fel ca şi ceilalţi elevi de la Şcoala de ofiţeri în rezervă.
 
Tatăl tău a trecut printr-o criză de încredere în ideologia comunistă?
Nu. Pataki Gyuri, vărul meu, spunea că tata era singurul comunist adevărat pe care l-a cunoscut. Filozofia asta marxistă are în ea şi sâmburi de adevăr. Marx şi Engels au spus că societatea comunistă va apărea în cele mai dezvoltate ţări capitaliste. Ghinionul a făcut să apară în cea mai slab dezvoltată, într-o ţară care era încă în feudalism, în Rusia. Şi bineînţeles că a ieşit ceva malformat.
Crezi că teoria comunistă are şanse să fie aplicată cu succes cândva, undeva?
Eu cred că odată o să fie aşa ceva. Şi filmele ştiinţifico-fantastice arată nişte lucruri care poate că vor fi. Nimeni nu ştia că va fi bomba atomică, nici penicilina. Multe se vor realiza. În multe filme ştiinţifico-fantastice, omul ajunge la o asemenea dezvoltare a conştiinţei, că munceşte cât poate şi consumă cât are nevoie.
Rămâne un vis al omenirii...
Nu este chiar un vis utopic. Şi în România a fost la un moment dat un moşier, Teodor Diamant, care a înfiinţat, prin 1830, Falansterul de la Scăieni, care funcţiona după principiile socialismului utopic. Chibuţurile se bazează tot pe principiile astea.