Din filă în filă, din gând în gând

(Cotrobăind în hârtii) Asta este o dovadă de la Coronova. E un Ausweis[10] pe care-l avea mama, un certificat că a trecut printr-un lagăr. Am aici certificatele de căsătorie. Ţi-am spus, sunt un colecţionar, pe toate le ţin în valijoara asta. Asta este cartea de muncă a mamei de la ILSA. 1934-1937. Era născută Moscovici. Mie-mi plac hârtiile, de aia-s filatelist. Certificat de naţionalitate. Detaşamentul de evrei din Timişoara. Asta e al lui tata. (Citeşte) „Noi, comandantul militar al detaşamentului de evrei din Timişoara, adeverim prin prezenta că domnul Willkovits Gheorghe, cu gradul soldat..., este repartizat de cercul de recrutare Timiş-Torontal pentru muncă de folos obştesc la acest detaşament şi încorporat în ziua de 23 octombrie 1941.” Uite, am aici şi livretul militar al lui tata.
Şi tatăl tău era frumos.
Mama era ceva, maşehu, maşehu, cum zic israelienii. Ceva-ceva! Am şi o adeverinţă aici că Andrei a fost circumcis în prezenţa lui Victor Feldmann, tatăl lui Vera Feldmann. Victor era copil de rabin. Numele evreiesc al lui Andrei era Mordehai, eu sunt Abraham Duval, de la David. Toate prostiile le ţin. Ce să zic? Amândoi băieţii mei, şi Andrei şi Vlad, au fost circumcişi. Noi am recunoscut întotdeauna că suntem evrei. N-am avut niciodată problema asta, chiar dacă m-am căsătorit cu o româncă. Am avut prieteni de tot felul. Nu am avut probleme, nimeni nu mi-a zis „jidan”. (Răsfoieşte în hârtii) „Regulament pentru muncă în folosul obştesc al evreilor.” Exista asemenea regulament şi pentru sârbi? Sau pentru unguri, sau pentru altcineva?
Mă îndoiesc.
Şi eu mă îndoiesc. Uite, asta e o traducere din poloneză. „Lotte Balla pleacă din Coronova la domiciliul ei din Budapesta. Toate autorităţile sunt rugate a da sus-numitei tot ajutorul, 28.01.1945.” A doua zi după eliberarea din lagăr. (Citeşte în germană.) Toate-s traduse în germană, pentru că a pregătit dosarul să primească despăgubiri. A primit două sute de dolari, săraca, i-a primit după ce-a murit.
 
A primit „Wiedergutmachung”, adică despăgubiri de la nemţi?
Ăsta este din Auschwitz, în ruseşte, când a plecat din lagăr. (Citeşte în ruseşte.) A primit două sute de dolari sau ceva de genul ăsta. Eu m-am dus cu tata să iau banii. A fost un moment penibil. Acum am citit în revista noastră, în Realitatea evreiască[11], că iar se dau despăgubiri. Dar cine mai trăieşte? Au aşteptat să moară. Că Ceauşescu a vrut să ia banii[12] şi să dea lei.
Certificatul ăsta este din 1945, când s-a eliberat, iar ăsta este la plecarea din lagăr. În februarie, din nu ştiu ce altă localitate, iar a primit un Ausweis. Nu i-a fost uşor nici să se-ntoarcă. Discutam cu Vlad care îşi pune de multe ori întrebarea că de ce Dumnezeu, dacă există, a lăsat să se întâmple Holocaustul? El se gândeşte că, de fapt, Dumnezeu n-a făcut rău, ci i-a adus lângă el, acolo unde-i bine. Eu spun că asta este o prostie, eu nu cred în aşa ceva, numai „verişorii” noştri cred că este un rai, că cincizeci de virgine îl aşteaptă pe fiecare terorist.
 
Să fii evreu are şi avantaje?
Avantajele sunt genetice, zic eu. Condiţiile istorice ne-au obligat să ne folosim mai mult creierul decât muşchii, ne-au îndreptat spre meserii care au necesitat mai multă gândire şi prin asta s-a ascuţit creierul. Am fost tot timpul închişi între noi, nu ne-am amestecat cu alţii şi aceste câştiguri s-au perpetuat. Faptul că, de mici copii, toţi au trebuit să înveţe să citească a dus la o dezvoltare intelectuală care îşi are rezultatele acuma, uite, în Israel. Ce s-a făcut acolo din nimic şi ce se face şi ce se descoperă! Chiar acum au descoperit nu ştiu ce vaccin contra cancerului! Dacă citeşti lista premiilor Nobel, nu există an în care să nu apară măcar un evreu. Eu nu trăiesc printre evrei, pentru că printre evrei, cum se zice, poţi să fii frumos, dar nu deştept! (Râde) Deci, pe lângă multele necazuri pe care le-a adus evreitatea, ne-a adus şi faptul că suntem deştepţi. Şi sentimentul de apartenenţă. Asta şi din mândrie. Eşti mândru că eşti evreu, pentru că uite câţi oameni deştepţi sunt printre evrei. A fost un evreu deştept cel care a spus că e bine să nu fim ca şi cartoful, să ne lăudăm cu ce este în pământ, ci cu ce este deasupra. Deasupra este foarte multă inteligenţă. Oriunde, în muzică, în filme. Şi în tehnică. În toate domeniile am excelat şi am avut imaginaţie.
 
Cum vezi tu viitorul comunităţilor evreieşti în Europa sau în America, având în vedere emanciparea religioasă şi asimilarea?
E o întrebare foarte grea, pentru că răspunsul este diferit în funcţie de zonă şi de trecutul istoric. În toate ţările comuniste, antisemitismul era oficial condamnat. De exemplu, dacă cineva m-ar fi făcut „jidan” pe stradă şi eu mergeam la comitetul de partid, ăla ar fi avut necazuri. Dar oamenii s-au îndepărtat de biserică şi totuşi biserica a fost cea care i-a ţinut uniţi, sinagoga şi studiul Torei. Eu unul nu am învăţat, asta este. Acum, dacă aş lua-o de la început, desigur că aş învăţa şi alfabetul şi limba şi tot. N-am învăţat nici idiş. Părinţii mei ştiau. Eu n-am învăţat. Când m-am dus în Israel, toată lumea se minuna: „Cum, nu ştii?” Nu ştiu.
Deci, pentru partea asta din Europa, s-a terminat cu evreimea. Eu am văzut evreii din Timişoara, tata fiind preşedinte, mergeam de fiecare sărbătoare la sinagogă, femeile erau sus, bărbaţii erau jos. Am văzut acolo personalităţi, evrei, unii care nu s-au ascuns. Acum mă duc la Comunitate şi văd tot felul de...
...oameni bătrâni.
Nu, tineri care spun că sunt evrei. Mă, tu, de unde eşti evreu? Acum toţi descoperă că stră-stră, nu ştiu cine a fost evreu. Din partea mea poate să fie, foarte bine. Sunt şase sute care s-au declarat evrei în Timişoara. Nu ştiu dacă sunt în realitate o sută de evrei. Serios, fără glumă.
Sunt cam 600 de membri ai Comunităţii, din care aproape 300 sunt evrei după legea halahică.[13].
Şi Vlad este membru al Comunităţii. Comunitatea va muri. Mi se pare că e puţin forţată toată povestea asta. În Rusia mai sunt comunităţi evreieşti. Exact aşa cum sunt şi-n America, şi-n Canada, şi-n Argentina, şi-n Brazilia. Şi cine a ţinut evreimea în viaţă, au fost, după părerea mea, perciunaţii ăştia. Nu ne plac, că-s perciunaţi, că poate miros a usturoi, că umblă cu ţiţit[14] pe-afară. Ei au ţinut două mii de ani poporul ăsta. Au dispărut sute de popoare, dar evreii au supravieţuit. Cei din Israel sunt supăraţi că religioşii nu lucrează şi trăiesc pe spinarea celorlalţi. Dar ei au ţinut poporul şi-l vor ţine în continuare.
 
Te simţi evreu, dar nu ai credinţa religioasă. Este o contradicţie între a fi evreu şi a fi ateu?
Nu este. Dar fără credinţă n-ar fi existat, aşa cred eu, poporul evreu. S-ar fi diluat în celelalte popoare. Credincioşii sunt garanţia că dacă, în Israel, Doamne fereşte, se întâmplă o nenorocire, ceea ce este posibil, fiind înconjurat de duşmani, evreii nu vor dispărea. Oricând poate să dispară Israelul, dar totdeauna vor rămâne aceste grupuri religioase.
E o minune că evreii din Israel sunt aşa de creativi. În diaspora au fost obligaţi să fie creativi, trebuia să fie mai deştepţi decât populaţia locală ca să răzbată, dar în Israel trăiesc în ţara lor şi totuşi sunt foarte creativi. Este un creuzet pentru popoare acolo, fiecare cu trăsături caracteristice ţării din care provine. Pură nu a rămas nicio rasă. Sută la sută au existat amestecuri. Era un banc simpatic. „S-a scos o lege în România că oricine are copii cu alte femei trebuie să-şi ducă copilul acasă. Şi vine un şofer de tir cu copilul la nevastă-sa. Zice femeia: Ce-i cu copilul ăsta? Zice bărbatul: Uite, am făcut şi eu o greşeală, ăsta e copilul, e lege, l-am adus acasă. Da’ fiica noastră unde-i? Femeia: E la vecini, a trebuit s-o ia acasă.” (Râsete)
Religioşii ăştia pot fi consideraţi rasişti. Religia, în starea ei pură, este totdeauna fanatică. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Că şi la evreii religioşi găseşti fanatism. Iar copilului arab i se bagă în cap ura şi violenţa, cu toate că, de fapt, Coranul nu este o carte războinică. În primele pagini din Coran scrie undeva că Mohamed ar fi spus că, dacă iei viaţa unui om, este de parcă ai atenta la existenţa întregii omeniri. Nu, nu, nu. Nu îndeamnă mai mult la violenţă decât îndeamnă Tora, unde scrie „Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi.” Singurii care n-au problema asta sunt creştinii, care au omorât pe cei mai mulţi, cu toate că spun să întorci şi obrazul celălalt când primeşti o palmă. Totu-i relativ, cum spunea prietenul nostru Einstein. Totul e relativ.
 

De la inginerie la crescut gâşte

Ai povestit despre părinţi, despre comunism, religie şi evrei, despre multe şi mărunte. Povesteşte despre tine, despre viaţa ta.
La şcoală m-am ţinut mai mult de sport decât de carte. Am terminat cele 12 clase, am dat admiterea la Facultatea de mecanică atunci când erau mai puţini de unul pe un loc şi am căzut cu succes, pentru că la mine cărţile de fizică erau cu foile netăiate. Am stat toată vara şi am învăţat şi am intrat când erau unsprezece pe un loc şi aveam concurenţă serioasă. Nu voiam să studiez mecanică şi nu voiam să devin inginer, mi-ar fi plăcut să studiez istoria sau să devin arheolog, dar tata mi-a spus că un evreu nu are ce căuta la facultatea de istorie, ci trebuie să înveţe o meserie cu care să se descurce oriunde şi oricând.
Am terminat facultatea şi am primit repartiţia la Galaţi. Mi-a plăcut, pentru că era şantier naval şi mă gândeam că este de perspectivă. Am vrut să fac ceva în meseria mea, să creez, dar era cam departe de casă şi voiam să fiu cu Jeni, care era încă la facultate. Am cunoscut-o când avea 16 ani, am făcut o pauză de un an în clasa a XII-a şi de atunci suntem împreună.
Primii ani la Timişoara au fost foarte grei. Am locuit ba la părinţii mei, ba la părinţii lui Jeni, până în 1977, când am primit de la fabrică, după lupte grele, un apartament cu trei camere. Jeni a terminat medicina şi a fost repartizată undeva, lângă Botoşani, la graniţa cu Ucraina. Îl aveam deja pe Andrei, iar Vlad era pe drum. Jeni a dat concurs şi a primit un post la ţară, la vreo 60 de kilometri de Timişoara. De la o familie de nemţi, care au plecat definitiv în Germania, am primit o casă cu mozaic veneţian, cu baie cu bideu, cum n-am avut la Timişoara, cu acareturi, cu tot ce vrei, inclusiv găini şi un cocoş. Am luat de la ei nişte mobilă cu furnir de rădăcină de trandafiri, cam mâncată de carii, dar noi nu aveam nimic şi nu ne-a deranjat.
Mă sculam pe la 3 jumătate dimineaţa şi veneam acasă la şase şi ceva. Aveam grădină, am cumpărat o sută de pui, m-am făcut ţăran. Am pus roşii, ardei, cartofi, am luat o femeie care să mă înveţe, că eu nu aveam habar. Veneau colegii din oraş să le dau de mâncare, nu vindeam, le dădeam. Am cumpărat trei gâşte, au făcut boboci, au murit bobocii. Am venit de la gară şi am găsit gâştele în mijlocul uliţei. Fugeam după ele, iar sătenii râdeau de mine... Apoi a venit un primar idiot care m-a amendat că nu coseam iarba din faţa casei. Vlăduţ avea şase luni, femeia care trebuia să aibă grijă de el l-a lăsat singur. Jeni lucra la dispensar, dar nici seara nu avea linişte. Băteau la uşă să ceară o aspirină, o chemau acasă să facă un pansament. Noi aveam doi copii mici, nu am mai suportat şi ne-am mutat la Timişoara. Nici asta nu a fost uşor. Norocul nostru a fost că un vecin al părinţilor mei era şef la Securitate şi ne-a ajutat, pentru că nu voiau să ne rezilieze contractul de închiriere.