Ascensiune şi cădere

Marea aventură a început după schimbarea de regim din 1989. Am scris fiului prietenilor părinţilor mei din Israel că poate sunt posibilităţi pentru afaceri în România. El îmi spusese deja cu mulţi ani în urmă că, dacă va fi posibil să se facă afaceri în România, el e interesat. La început, după revoluţie, a venit în România şi s-a dus la Bucureşti, că toate avioanele aterizau acolo! S-a încurcat cu un om de afaceri care l-a scurtat de câteva mii de dolari şi atunci şi-a adus aminte de mine. M-a chemat la Bucureşti să stăm de vorbă, să vedem cum putem deschide o firmă. Mama mea s-a dus la tatăl tău să se sfătuiască, pentru că era rabin şi prieten. Tatăl tău a zis că nu e bine să renunţ la postul meu la stat, că era mai sigur; dar, după mine, asta era o concepţie greşită. Jeni a insistat să mă lansez, ea mi-a dat curaj. Un timp scurt am lucrat paralel la noua firmă şi la fabrică, unde ajunsesem în post de conducere. K, partenerul meu, mi-a promis un salariu de trei ori mai mare decât la fabrică, aşa că am părăsit fabrica si m-am ocupat numai de afaceri. Asta era în 1991, când era o inflaţie galopantă, iar eu am rămas tot cu acelaşi salariu timp de mai mulţi ani. Am mers o dată împreună cu K la o expoziţie şi m-a întrebat de ce tot scot bani din profit. I-am zis că nu pot să trăiesc din salariu, că a rămas acelaşi, iar preţurile au crescut enorm, inflaţia era de 250%. El îmi spuse cândva că lui nu îi place ca cineva să vină să-i ceară mărire de salariu, aşa că am aşteptat şi speram să-şi dea seama el singur în ce situaţie sunt.
La început de tot, K mi-a spus că, dacă cifra de afaceri nu e de cel puţin 10.000 dolari pe lună, atunci, pentru el, afacerea nu merită. În prima lună am făcut o cifră de afaceri de 12.000 dolari. Prima oară când m-am dus să iau marfă din Israel, era în 1990, înainte de Crăciun. M-am dus cu K la Tel Aviv în tot felul de depozite cu gablonţuri, bijuterii de fantezie, marfă veche pe care nimeni nu o mai voia. Am cumpărat şi am umplut două valize, vreo 80 de kg, plus două sacoşe, 60 de kg. Mi-am lăsat în Israel lucrurile mele personale, cămăşi, pantaloni, ca să pot lua cu mine cât mai mult. Am ajuns la aeroport, K a vorbit cu vameşii, cu ăia de la ghişeu, am trecut. M-am urcat cu chiu cu vai în avion. A fost un coşmar. La Bucureşti era ceaţă, aşa că am stat o oră în avion înainte de a decola. Când am ajuns, aeroportul era plin de evrei ruşi care făceau alia în Israel. Ar fi trebuit să treacă prin Viena, dar austriecii au blocat tranzitul. Au fost deviaţi spre Bucureşti, aeroportul era plin, oamenii dormeau pe scări, erau într-o situaţie îngrozitoare. Piloţii israelieni de la EL AL[15] au hotărât sa facă încă un zbor, neprogramat, ca să-i transporte pe ruşi. În harababura aia, încărcat cu bagajele mele, m-am descurcat cum am putut. Aşa am început business-ul.
 
Cum ai reuşit să vinzi?
Eu am fost primul comis-voiajor. Am pierdut sezonul de Crăciun, dar K mi-a spus că vor mai fi Crăciunuri şi să nu mă descurajez. Partenerul meu, ca businessman, se pricepea. În 1990 erau două consignaţii particulare, restul magazinelor erau toate de stat. M-am plimbat o jumătate de oră în faţa uneia, pentru că mi-era ruşine să intru ca să vând. Nu eram mare om de afaceri. Am avut noroc, am vândut, am încasat bani, am prins curaj. Am început să atrag cunoştinţe, colegi, dar era greu, că le era frică să-şi lase locul de muncă. Dar când m-au văzut cu plasa de bani...
Îţi spun, e o istorie interesantă. Erau condiţii foarte grele pentru afaceri. Să-ţi dau câteva exemple. Telefoanele nu funcţionau. A trebuit să găsesc o telefonistă care să ne ajute, că fără relaţii nu puteai vorbi cu străinătatea. Vorbeam în fiecare seară, câte o convorbire costa zece mărci. Apoi am prins războaiele din Golf, K nu putea să vină în România, se închiseseră graniţele. Apoi nu exista schimbul valutar la bancă. Nu puteai să te duci la bancă şi să schimbi lei în valută, dar marfa se cumpăra în valută, iar în România era o inflaţie galopantă. Mulţi au dat faliment pentru că nu au ştiut să calculeze. K avea experienţă, că în Israel au fost perioade de inflaţie, iar eu eram un învăţăcel destul de bun.
În sfârşit, a intrat marfa (gablonţuri, ceasuri) oficial, prin vamă. Venea cu avionul. Cei de la aeroport nu aveau registru pentru import. Atunci luam o vameşă de la aeroport şi, cu marfă cu tot, o duceam la gară, unde se făcea vama. I-am spus uneia: „Dacă vă dau în cap şi plec cu marfa, ce faceţi?” „Păi, n-am ce să fac.” Totul era la început.
Mergeam la bancă, eram printre puţinii privaţi. Stăteam la coadă, pentru că toate casieriţele de la întreprinderi se băgau în faţă, că se cunoşteau cu fetele de la ghişeu. Altă chestie: prima oară când am mers în Israel, trebuia să iau bani de la bancă. Contabilul de la bancă mi-a spus: „Îţi dau, dar numai dacă îi aduci fiică-mi un stetoscop!” Altceva: primii bani pe care K i-a adus ca şi capital, nu au vrut să ni-i dea ca să îi folosim. Trebuia să explic: „Ăsta-i capital, se foloseşte, nu zace şi face pânze de păianjen”.A fost greu. Schimbam lei în valută. La un moment dat, s-a reglementat schimbul în România şi banca funcţiona, dar nu puteai schimba decât 10.000 de dolari deodată, nici 9.500, nici 10.500, ci fix 10.000. Erau nişte reguli tâmpite. Am trecut peste astea, a venit altceva. La un moment dat nu era valută, pentru că era o perioadă când guvernul a confiscat valuta de la întreprinderi ca să plătească datoriile pe care le avea România. Banca nu avea valută!
A trebuit să căutăm marfă de export şi o piaţă de desfacere. Primul export l-am făcut în Japonia. Vin şi şampanie. Şampanie am luat de la Şimleul Silvaniei şi de la Jidvei, vin, de la Murfatlar. Foarte greu. N-au vrut să ne dea. Până la urmă, am găsit pe cineva care ştia pe altcineva... Totul mergea aşa. Am reuşit, în sfârşit, să umplem containerul, am mers la Bucureşti, la comerţ exterior, cu acte şi nu ştiu ce. Am găsit un om la Constanţa care să se ocupe de rest, l-am plătit şi am plecat. După o lună mă sună K: „Măi, reclamă japonezii că nu a ajuns băutura”. Era luna august. Dau telefon omului meu: „Ce s-a întâmplat?” „Nu ştiu.” „Du-te în port şi vezi.” Containerul era în port. Îţi dai seama, în august, în soare. Ce se întâmplase? Lipsea nu ştiu ce ştampilă de pe actele de transport şi nu l-au mai încărcat. M-am dus la Bucureşti, la Comerţ Exterior... şi ce mi-a făcut o tanti de acolo! „Fiecare tâmpit se apucă de export în ţara asta! Fiecare vrea să câştige bani!” (Imită vocea piţigăiată a femeii) Erau vremuri pe care capitaliştii nu le cunosc şi nu le înţeleg. A plecat containerul, japonezii n-au reclamat, dar nici nu au mai comandat nimic.
Atunci l-am angajat pe un văr de-al lui Jeni să caute mărfuri de export. Am încercat cu hârtii, cartoane, sticlărie, cărbuni pentru grătar. Pentru sticlărie, K a găsit un debuşeu în Israel. Sticlă suflată manual, pahare de toate felurile. Am închiriat un depozit. Am trimis primul container, jumătate din sticle au ajuns sparte. Şi asta este o tehnică. Am învăţat. Aveam pahare, de exemplu, cu marginile care tăiau, am avut reclamaţii. Am avut depozit, angajaţi, totul era pus la punct. Am fost la fabricile unde se producea sticlăria, erau în munţi, construite lângă depozite de nisip special. Focul se făcea pe vremuri cu lemne, aşa că pe măsură ce se despădurea muntele, urca şi fabrica.
După aia am avut ideea genială să facem vodcă. Ucrainenii, ruşii, moldovenii beau mult şi noi putem exporta. Aşa a început distracţia cu vodca. Nu mai vorbesc că am importat din Israel muştar, maioneză, napolitane, pungi de nailon, feţe de masă. Praf de supă cu containere, l-am aruncat jumătate la gunoi. Prima tură de vodcă nu era bună de nimic. Am făcut-o la o fabrică de la Zalău, unde au schimbat alcoolul nostru şi au băgat un alcool din melasă, care mirosea ca dracu’. Atunci ne-am hotărât să fabricăm noi vodca, să avem linia noastră de producţie. Am vrut să închiriem o secţie de la întreprinderea Vinalcool. Când erau actele gata să fie semnate, au ieşit muncitorii în curtea fabricii şi au demonstrat că NU NE VINDEM ŢARA! Lucruri din astea, crezi că sunt bancuri, dar eu le-am trăit. Noi am fi plătit chirie pe secţia aia mai mult decât era cifra lor de afaceri pe un an. Fabrica nici nu mai există. Atunci am găsit o secţie nou construită la Zalău, pe care n-au terminat-o şi nici nu o foloseau. Am închiriat-o, am procurat utilaje, oameni. La un moment dat, eram numărul unu în România, după statisticile făcute de firme care evaluau valoarea întreprinderilor. Am făcut şi export, dar nu atât cât speram la început, pentru că, între timp, s-au închis graniţele. Elţin a pus bariere vamale la importul de vodcă. Ne izbeam de dificultăţi unde nu ne aşteptam. De exemplu, şinele de cale ferată ruseşti sunt mai late decât cele româneşti. La graniţă, marfa trebuia transbordată, pentru asta aveam nevoie de oameni pe care îi duceam cu maşinile acolo. Erau tot felul de şmecherii, de exemplu, pentru Baku exportam vodca la un orfelinat, pentru ca să nu plătească clienṭii vamă.
Am exportat în Azerbaidjan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghistan. A fost bine, până ruşii au intrat în Cecenia. Când a izbucnit războiul în Cecenia, ultimul transport la Baku s-a făcut cu un bac peste Marea Caspică. Am avut un transport în Kirghistan care a ajuns în sud, a trebuit să angajăm o trupă de ex-KGB-işti care să-l însoţească, să nu se fure. Afacerea era şi periculoasă, pentru că te împuşcau dacă erau nemulţumiţi. Pe K l-ar fi împuşcat, că el se ocupa de chestiile astea.
Aţi acompaniat transporturile?
Nu, totul se rezolva în Israel, afacerea era condusă de israelieni. Veneau cu sacoşa de bani într-o mână, cu kalaşnikovul în cealaltă.
Eu am fost o dată la Chişinău. Am participat la Moscova, la expoziţii, am fost şi în Statele Unite. Acolo am prezentat băutura la liquor stores[16]. Afacerea a fost enormă, dar în ţara asta nu e voie să ai o afacere enormă, pentru că atunci încep să fie prea mulţi cu ochii pe tine.
Pentru că alcool nu se prea găsea aici şi taxele pentru alcool de import erau foarte mari, ne-am hotărât să construim fabrica noastră de alcool. În 1995-96, K a obţinut credit din Elveţia, cu garanţia statului şi a băncii de aici. Am început să clădim în 1997, a fost un proiect frumos şi interesant. Am terminat-o în 1999. Am terminat cu construcţia, am dat drumul la producţie. Între timp, s-a schimbat legislaţia, a scăzut foarte mult preţul alcoolului, aproape că nu mai puteai să vinzi alcool. Am exportat vodcă, dar voiam să vindem şi alcool, că produceam 10.000 litri pe zi şi nouă nu ne trebuiau mai mult de 4-5.000 litri. Restul voiam să-l vindem, dar nu se mai putea. Afacerea era foarte complicată. Totul era on the edge of the law, pe muchia legii. Toată lumea ne cunoştea, se făceau controale, am devenit prea mari.
A mers, până am ajuns la o doamnă de la finanţe care şi-a făcut casă şi şi-a cumpărat mobilă şi m-a rugat să pun mobila pe firma noastră, ca să-şi recupereze TVA-ul. Asta nu era o problemă pentru noi ca cifră de afaceri. Au făcut control şi au considerat că eu i-am dat mobila ca mită. Cu toate că nu prea aveam de-a face cu ea, pentru că noi, fiind aşa de mari, eram controlaţi de o echipă care se chema Controlul de mari contribuabili, iar ea era la finanţe, la municipiu. Până la urmă am fost condamnat la trei ani şi patru luni cu executare. Am executat doi ani şi trei zile.
Ce s-a întâmplat cu firma?
Nu s-a mai putut lucra cum trebuie şi a intrat în faliment. Făceam cel mai bun alcool din ţară. Totul înflorea în jurul afacerii. Cumpăram porumb şi grâu de la oameni, iar borhotul, un deşeu, era pentru animale. Au venit cei din regiune să ne felicite, că a crescut numărul animalelor din zonă. K spunea că e imposibil ca statul să omoare o astfel de afacere, aveam şi vreo 250 de angajaţi. Firma nu mai există.