Am cunoscut o altă lume

 Mă aşteptam să fiu arestat, aşa că în prima clipă am avut un sentiment de uşurare, pentru că am scăpat de toate presiunile pe care partenerul meu le făcea asupra mea privind afacerea noastră. Acţiunile noastre erau diverse, complicate şi riscante şi eu cred că aveam un simţ al responsabilităţii mult prea mare.
Am trecut prin mai multe penitenciare,Timişoara, Colibaşi, Jilava, erau condiţii proaste, dar nu aşa de proaste ca în lagărele de concentrare. Primele trei zile au trecut ca în transă, am citit Codul lui Da Vinci, de Dan Brown. Apoi am fost mutat din arestul poliţiei în închisoare. Când am înţeles că treaba va fi de durată, am început să mă organizez. Am cerut şi primit de la familie mâncare (conserve), hârtie, creion şi cărţi şi mi-am făcut un program zilnic de scris, de citit, de dormit, de pregătire a mâncării. După o săptămână, am ajuns într-o celulă cu 9 paturi, mai bine nu spun de câţi metri pătraţi, dar erau condiţii acceptabile. Aveam şi o baie, în fiecare seară aveam o oră de apă caldă, de fapt fierbinte, dar noi eram pregătiţi cu ligheane de apă rece. Toată lumea trebuia să se spele, cine nu voia era spălat cu forţa. Trebuia să păstrăm un pic de igienă. Goangele oricum erau ca şi furnicile, seara, când ne uitam la televizor, zburau în roiuri prin faţa noastră. Nu puteai să laşi nicio mâncare descoperită, pentru că era imediat invadată.
Cu cine erai într-o celulă?
Am avut tot felul de colegi de celulă, de la criminali cu condamnări de 30 de ani, până la comisari de la Garda Financiară, ba chiar şi travestiţi. Am încercat să-i stăpânesc pe cei tineri şi pe cei cu pedepse mari, îi ascultam şi vorbeam cu ei. Cred că făceam mai mult decât psihologii care trebuiau să se ocupe de ei. Aveam si ascendentul vârstei şi a faptului că aveam ciocolată, cafea nes şi ţigări, eu nu sunt fumător, iar asta era valută forte. Îi răsplăteam dacă făceau ceea ce le ceream eu, adică să citească şi ei cărţi, să nu fie violenţi, să facă curăţenie, să-şi întreţină igiena corporală şi curăţenia hainelor. Am cunoscut o altă lume, oameni pe care nu i-aş fi cunoscut niciodată altfel, doar eventual din cărţi sau din poveştile altora. Am discutat cu mulţi. Unul omorâse trei oameni, altul trimisese femei în Spania să se prostitueze. S-au rugat de el să le trimită, că nu aveau de lucru şi nu aveau alt mijloc de trai. Primea pachete de la ele. Cu unii am rămas prieten, un student în anul V, care a terminat facultatea în închisoare, cu un inginer şi alţi doi-trei. Odată o să-ţi povestesc o zi întreagă, acum n-a sosit încă momentul.
De la început am avut în gând faptul că, dacă mama a rezistat în lagăr, şi eu am să rezist aici, condiţiile şi circumstanţele nefiind comparabile, nici pericolul, dar aveam şi eu stresul psihic cu veşnicele apeluri, controale corporale, controale în celulă. Gândul la mama m-a ajutat.
Am trecut şi pe la Colibaşi în momentul în care s-a transferat dosarul la Piteşti. Condiţii groaznice. Patruzeci într-o cameră, se întâmpla ca unii să aibă şi râie, baie o dată pe săptămână, aveam trei minute să mă ud, să mă săpunesc şi să mă spăl, eu având privilegiul să intru singur în cabina de duş, alţii intrau câte doi-trei. Era iarnă şi erau -25 de grade afară, se dădea căldură o oră noaptea şi o oră ziua. Greu, greu de tot. Am fost numit şef de cameră, dar nu era o bucurie să faci dreptate printre patruzeci de deţinuţi, dintre care unii comiseseră crime grave, tâlhării, făcuseră trafic de carne vie, de droguri, nici eu nu le mai ştiu. Indiferent pentru ce erai închis, erai pus la grămadă. Cea mai urâtă perioadă a fost la Jilava unde, din fericire, n-am stat decât trei săptămâni. Apa nu se putea bea, pentru că era infestată cu viermi, dar ştiam asta şi aveam apă minerală cu mine.
Dupa ce am avut sentinţa definitivă, după un an şi jumătate, m-am întors în Timişoara. Am călătorit într-un autobuz supraglomerat, cu o singură oprire de 15 minute la Turnu Severin. Înca înainte de a pleca la Colibaşi, am fost dus la muncă, ceea ce a fost o mare bucurie, pentru că am fost scos din celulă pentru prima dată după trei luni de la arestare. Am fost repartizat în depozitul de carburanţi şi de piese auto, ca să şterg praful şi să aranjez produsele în raft. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să stau pe scaun o oră, pentru că de 3 luni nu mai avusesem această bucurie. Nici nu poţi să-ţi imaginezi ce plăcere este să stai pe un scaun. În celulă stăteam pe marginea patului şi erau trei paturi suprapuse, aşa că puteam sta numai cocoşat. Munca asta de opt ore fiecare zi, plus celelalte programe pe care mi le impuneam, m-au ajutat să ies de acolo normal la cap, cel puţin aşa cred şi simt.
 

Epilog

Peter dragă, am ştiut unele lucruri, altele le-am bănuit, multe le-am aflat acum. Ai trecut prin această încercare şi mi se pare că ai ieşit mai puternic.
Viaţa merge înainte şi important este să credem în viitor şi că el va fi mai bun. Împreună cu fiul meu, Vlad, avem o firmă care merge relativ bine, faţă de situaţia actuală din România.
Împreună cu Jeni o creştem pe Gabi, fiica lui Andrei. El s-a prăpădit când fetiţa avea 6 ani. Ne aduce multe bucurii mari, dar şi câteva griji mici, pe care încercăm să le depăşim cu brio. Răspunderea de a fi la vârsta asta din nou părinte nu este uşoară. Vlad şi soţia lui aşteaptă încă un copil, în curând o să fim din nou bunici, aşa că o să avem trei nepoate, sarcină grea, dar suntem fericiţi că o avem.
 

Lotte Balla, mama lui Peter Willkovits in 1945, imediat după eliberare
 
Certificat de trecere liberă pentru dna Balla, după eliberarea din lagăr





 
Interviu realizat de Getta Neumann,
Timişoara, aprilie 2012.