Toţi l-au remarcat de îndată la întâlnirea la Timişoara a evreilor timişoreni din întreaga lume, din 30 mai - 2 iunie 2013: un domn înalt, elegant, cu faţa expresivă şi ochii ageri. În cursul diverselor activităţi a luat cuvântul de mai multe ori, a povestit despre întâmplări de demult, a dat glas gândurilor şi sentimentelor tuturor. În timpul convorbirii noastre, dincolo de prestanţa omului de lume, s-au revelat reflecţii, emoţii şi dureri legate de vremuri vitrege.

O copilărie sub semnul discriminării

În aceste zile emoţionante ale întâlnirii, ne-aţi povestit despre anii războiului, despre părinţi, despre Liceul Israelit. Îmi pare bine că pot să vă înregistrez amintirile.
Eu l-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră. Am fost în clasă cu Gyuri Borgida şi cu Pali Perlstein, la Liceul Israelit, iar pe rabinul Neumann l-am avut ca profesor de religie. Îl iubeam mult, că ne era ca un prieten, juca şi fotbal cu noi. N-a încercat să ne impună credinţa, era un om prea modern pentru aşa ceva. Noi nu prea eram religioşi. Un unchi de-al lui tata, Hermann bácsi, era ortodox, soţia lui era din Sighet, vorbeau idiş împreună. Nu avea paies, dar mergea la sinagogă; şi noi, fratele meu şi cu mine, şedeam lângă el. El mi-a plătit Bar Miţva. Am făcut-o cu rabinul Drechsler.
 
Aţi avut Bar Miţva în 1948, într-o perioadă grea. Cum a răzbit familia în acei ani?
Tatăl meu a fost chelner la Lloyd, era unul dintre chelnerii ăştia, cum să zic, aşa, mai de lux. El era din Cluj şi acolo a învăţat la New York, un hotel şi restaurant pentru magnaţii din Ardeal, şi apoi a fost Oberkellner[1] la Lloyd. Era mai elegant atunci când lucra, decât când avea zi liberă. (Râsete.) Nu i-a plăcut nicidecum cravată sau aşa ceva, asta purta la lucru.
 
Cum a ajuns la Timişoara?
În 1928 tata a terminat armata; el a fost jandarm român într-o unitate militară de jandarmi din Bucureşti, unde erau numai băieţi din Cluj, care vorbeau între ei maghiară, din fericire; că tata nu ştia româneşte. Şi atunci unchiul Hermann a spus: „Vino aici”, că în ’28 Timişoara era în creştere, în dezvoltare, „aici găseşti de lucru”. Aşa că... aşa a ajuns aici, dar mama era timişoreancă, aici s-a născut.
 
Vorbeaţi acasă maghiară sau româneşte?
Româneşte nicidecum. Când eram cu bunica, care venise din Viena la Timişoara, atunci se vorbea germană. Şi când tata venea acasă, schimbam pe maghiară. Tata se supăra, că zicea că nu poate vorbi cu copiii lui! Şi eu mă duceam şi o întrebam pe bunica: „Wie sagt man das auf dieser Sprache, die der Tata spricht”, adică: „Cum se spune asta în limba pe care o vorbeşte tata?” (Râsete.) Româneşte am învăţat mai mult sau mai puţin de pe stradă, după aia la şcoală, la şcoala din Iosefin.
 
Era o şcoală ortodoxă. Acasă ţineaţi ritul?
Nu! Eram neologi, nu ţineam. Şi, fiind dintr-o familie în care nimeni nu cunoştea obiceiurile religioase, iar ebraica şi mai puţin, mi-a venit greu să ţin pasul cu colegii mei care, de mici copii, practicau ritualul religios şi citeau în ebraică. Asta mi-a dat un complex de inferioritate destul de dureros pentru un copil de 7 ani. Mai târziu, când am ajuns în clasa a patra, l-am avut ca învăţător şi pedagog pe minunatul învăţător Herschkovics şi am început să mă găsesc pe mine însumi.
 
Dacă eraţi neologi, cum aţi ajuns la şcoala ortodoxă?
Locuiam mai aproape de şcoala din Iosefin, după ce ne-a dat afară din locuinţă.
 
De ce aţi fost daţi afară?
Fiindcă aşa era legea.[2] Dacă venea cineva care nu era evreu şi spunea: „Acolo stă o familie de evrei, vreau să am locuinţa aceea”, atunci se numea „aspirant”. (Râsete.) În limba lor se numea un „aspirant”. A venit o femeie cu doi poliţişti şi nu ştiu cine a mai fost, numai atâta ştiu că am primit 48 de ore să părăsim locuinţa.
Era în ’42, exact, fiindcă în acelaşi an am început şcoala. În ’42 a fost. Trebuia, deci, să părăsim locuinţa şi Hermann bácsi iară a fost salvatorul familiei. Ne-a procurat o cămăruţă mică pe Fröbl, dacă ştiţi unde e, acolo unde era fabrica de sifon, unde începe cimitirul din Iosefin. Am băgat toată mobila într-o cameră. Urcam pe scaun, pe dulap, ca să ajung în pat. Dar n-am putut rămâne acolo. Cămăruţa aia avea un zid comun cu grajdul pentru caii care erau pentru căruţele cu sifon. Noaptea, urina de la cai a curs sub podea şi a intrat înăuntru în cameră. Când ne-am sculat, era numai urină de cai şi miros de amoniac. Am reuşit în scurt timp să primim o casă mai în afară din oraş, o casă făcută din lut, dar totuşi o casă cu grădină. Era o bucătărie, o cameră mare şi un şpais mare. Acolo am locuit până la sfârşitul războiului. Între timp, în toate casele de acolo au venit tot chiriaşi evrei, era o stradă de evrei, fiindcă şi pe alţii i-au dat afară din case. Acolo era mai uşor de găsit ceva de închiriat. Toată lumea a luat ce a găsit, ca să aibă acoperiş deasupra capului.
 
Eraţi copil, v-aţi născut în...
1935. Eu am simţit problema, să zic aşa, sută la sută. În mine s-a trezit simţul acela că eu sunt un copil care are probleme şi nu sunt la fel ca ceilalţi. Am povestit episodul acela, ce scandal a ieşit când m-a luat în braţe generalul ăla SS...
 
Mai povestiţi o dată, vă rog!
Păi, aşa a fost: am locuit pe bulevardul Take Ionescu şi în spatele bulevardului era liceul german Banaţia, astăzi Medicina. Pe atunci, şcolile germane erau şcoli premilitare, toată viaţa elevilor era militarizată. Odată am auzit fanfare, cum se băteau tobele. Eram copil curios şi am început să fug în direcţia aia, iar mama mea, după mine. Aveam vreo 5-6 ani şi m-am vârât printre oamenii care stăteau pe trotuar şi se uitau la ce se întâmplă acolo. În faţa liceului au stat aliniaţi Hitlerjugend în uniforma lor de pompă cu banderole cu zvastică. Şi cum stăteau acolo, a sosit un Mercedes decapotabil din Germania, nu ştiu cum l-au adus, cu tren sau altceva, şi din Mercedesul acela a ieşit un general SS, avea uniforma bej, se poate că era SA, foarte elegant. În urma lui a venit o maşină din care au sărit ziariştii cu toate aparatele de fotografiat şi de filmat şi au filmat trecerea în revistă a acestor grupuri de elevi. Şi era, deci, o paradă militară, nu chiar militară, dar a elevilor cu muzică cu fanfară, iar generalul, căutând şi el puţină reclamă, m-a văzut pe mine acolo, un băieţaş cu păr blond, cu ochi albaştri, şi m-a luat în braţe şi am fost fotografiat cu el împreună sau el cu mine de toţi ziariştii; şi ţin bine minte că erau ziarişti care aveau aşa o..., nu legitimaţie, ceva semn, aşa că am văzut că erau de la Signal, eu nu ştiam să citesc, dar am recunoscut semnul, aşa se numea o revistă fascistă importată din Germania. Şi au venit şi mi-au dat o tabletă de ciocolată, au fost numai bliţuri... cţ cţ cţ cţ (Râsete) să vadă lumea cum generalul acesta iubeşte copiii şi le dă ciocolată. După aia a pornit cu mine în braţe să treacă în revistă grupurile acelea aliniate milităreşte de copii germani, băieţi destul de mari deja, nu erau copii ca mine. Mie mi-a plăcut că am fost aproape şi de muzică şi de ceea ce am vrut să văd, altfel nu aş fi putut să văd decât de la distanţă. Săraca mama, când a văzut că i s-a răpit băiatul, a fugit în spatele acestor băieţi aliniaţi, ca să ajungă acolo unde va ateriza generalul cu mine în braţe. Şi într-adevăr aşa a şi fost. Săraca, nu era chiar speriată, dar totuşi era tare agitată. Era o femeie tânără şi foarte frumoasă. Şi, când generalul m-a pus jos şi m-a mângâiat pe cap, a venit mama şi m-a luat în braţe. Şi-a luat pruncul înapoi şi cu asta s-a terminat toată afacerea; şi mi-a spus: „Să nu mai pleci niciodată fără să-mi spui!”
Cu asta s-ar fi terminat povestea. Dar, vizavi de casa noastră ‒ mai stau şi astăzi casele, am văzut acum ‒ era domnul doctor Maier, o persoană din conducerea naziştilor din Timişoara, care nici nu umbla civil, ci numai în uniforma de Gauleiter cum s-a numit, în uniformă neagră, cu cizme, cu toate că nu era militar, era conducătorul partidului Deutsche Volksgruppe, partidul nazist german. Şi acest domn Maier a chemat-o pe mama, asta ştiu din povestiri ulterioare, şi i-a spus: „Cum ai îndrăznit dumneata?” Vorbea germană cu mama. „Să vii cu un copil evreu, să stai acolo?! Ai văzut ce s-a întâmplat, generalul l-a luat în braţe! Cum poţi să faci aşa ceva? Ştii ce se va întâmpla acuma?” Şi mama, o admir şi astăzi, a spus: „Ştiu. Dumneata o să taci, n-o să spui niciun cuvânt. Nu ştie nimeni că copilul ăsta este evreu, că alţii nu-l cunosc, numai dumneata, că suntem vecini. Şi eu la fel am să tac şi cu asta s-a terminat totul.” S-a uitat la ea şi a spus: „Sind Sie so blöd oder tun Sie nur so? Hinaus!” „Eşti chiar aşa de proastă sau te faci numai? Afarăăă!” Şi cu asta s-a terminat calvarul acela. Nici nu ştiu dacă ar fi putut sau nu să iasă mai urât, dar asta a fost. Din sperietura asta am reţinut foarte-foarte bine – şi îmi amintesc şi astăzi – că eu nu sunt la fel ca ceilalţi copii. Fiindcă, dacă pe mine mă ia în braţe un nenea cu uniformă de nazist, atunci iese cu bai. Asta am simţit.
Dar să revenim la ce spuneam înainte.
Ne-a evacuat din casa noastră şi am locuit afară, la periferie, pe strada Ranetti, la graniţa cu Fratelia; dar în Fratelia nu aveam voie să intrăm, că era interzis pentru evrei. Mama cu bunica ne-au spus că acolo nu avem voie să trecem de o anumită stradă, că evreii nu au voie să iasă din Timişoara. Atunci ne-am întrebat de ce Józsi şi Pali pot să se ducă dincolo şi eu cu Feri, fratele meu, nu avem voie. Dar cum eram copii şi ne jucam şi era o zonă foarte verde, că nu era aşa construit ca acuma, totuşi am intrat uneori în zona Fratelia.
Ţin minte că, la un moment dat, copiii germani au descoperit că... wir sind Juden, că suntem evrei. Şi erau şi băieţi mai mari ca noi şi s-au luat după noi, iar noi am luat-o la fugă. Prima oară m-a luat fratele meu în braţe şi fugea cu mine, dar după aia n-a mai rezistat, că eram greu şi m-a pus jos; şi a continuat, pentru că şi-a dat seama că după el fugeau. Şi l-a ajuns un băiat din urmă, se numea Stefi, îl cunoşteau toţi şi avea un... cum îi zice... o ţeavă de gumă pentru apă, ştii? Cu asta i-a tras fratelui meu pe spate aşa o lovitură, că i-a crăpat pielea imediat. Şi aşa am ajuns acasă, fratele meu sângera, pe tot spatele era crăpată pielea. Şi atunci mama a spălat totul, a pus iod, parcă aşa ţin minte, că era totul roşu şi, mă rog, s-a vindecat până la urmă, dar aşa ceva îţi rămâne...
Da. Aşa ceva nu se uită!
Eram doar un copil de 7-8 ani... Şi aşa era aproape zilnic, erai atacat. Ţin minte că iarna cumpăram lemne, aşa, bucăţi de lemne, că mai mulţi bani nu aveam, şi le puneam într-un sac cu fratele meu. Fratele meu se ducea şi cumpăra... cum se spune tönk?
Buştean.
Buşteni. Îi punea într-un sac şi trăgeam sania, că era iarnă. Lemnul era ud şi plin de zăpadă. Şi când am venit pe strada Iris... În mijlocul străzii Iris locuia familia Kaiser; şi Kaiser Prudi era un băiat mai mare ca noi. Iarna umbla într-o uniformă Hitlerjugend, uniformă de iarnă, erau aşa, şepcile alea cu cozoroc, ca şi soldaţii germani. De câte ori trecea fratele meu şi el era acasă, ieşea afară şi, cu piciorul, răsturna sania şi toate lemnele cădeau în zăpadă. Ţin minte că săraca bunica a încercat să facă focul cu lemnele alea, dar nu prea a mers; şi chiar când mergea, mai mult şşşşş făcea, fierbea apa din lemn şi nu dădea căldură. Şi odată am mers şi eu cu fratele meu, el era cu patru ani mai mare ca mine, şi a venit şi Prudi afară şi a spus: „Nu v-am spus că voi, evreii, nu aveţi voie să treceţi pe strada asta?” Şi a răsturnat sania şi un buştean a căzut afară din sac, în zăpadă; şi eu am fost atât de supărat, că am luat lemnul ăla şi i-am dat în faţă cu el. Tot nasul i l-am spart. L-am întâlnit după război şi, ca adult, rămăsese cu un nas ca de boxer. (Râsete.) Întotdeauna am spus că asta e opera mea, dar nu mi-a părut rău nici mai târziu. Şi, mă rog, a fugit înăuntru, imediat i-a trecut curajul, îi curgea sângele din nas şi noi ne-am dus acasă. Când am ajuns acasă, asta este nostim, nu i-am spus  mamei şi nici bunicii, să nu le fie frică, dar la un moment dat a venit doamna Kaiser la poartă... Căsuţa noastră era în curte, erau 20 de metri, poate 10 de mers prin grădină să ajungi la poartă. Şi ea stătea acolo şi striga: „Ce credeţi voi, au sosit deja englezii?” şi „Ce-i asta, evreii încep să bată copiii germani?!” Slavă Domnului, a rămas cu asta. Îmi aduc aminte că mi-a fost frică să nu păţească familia ceva. Dar a trecut şi asta.