Emigrarea şi noua viaţă la Stockholm

Da, dar după 23 august tata a lucrat foarte mult şi meritele i-au fost extraordinar de recunoscute. Tata a fost organizatorul Festivalului Internaţional al Tineretului la Bucureşti, el a răspuns de cazare. După aceea l-au chemat: „Tovarăşul Mozes, trebuie să înfiinţăm un oficiu de turism, oficiul naţional de turism Carpaţi. Primiţi sarcina să-l organizaţi”. Tata l-a organizat, el a fost directorul oficiului şi locuiam atunci cu toţii în Bucureşti. După aceea s-a întâmplat o catastrofă, fiindcă tatăl meu – aşa cum a fost cu prizonierii, când îi ducea în spate, şi când a raportat că se furau proviziile – a fost un om al legii şi al dreptăţii. Primii turişti care au venit prin ONT în România erau din Uniunea Sovietică, din Basarabia, care veneau în România să-şi vadă familiile. Ei trebuiau să plătească hotelul, casă, masă, complet. Aceşti oameni soseau la Gara de Nord şi reveneau la gară, nu îi interesa hotelul. Dar de la Hotel Ambasador sau Casa Delegaţilor veneau nişte note de restaurant enorme. Când tata a făcut o inspecţie, i s-a spus: „Ştim că nu sunt turişti, dar vin funcţionari de la ONT, fac chefuri aici şi spun să trecem pe contul ONT-ului!” Atunci tata a spus: „Asta nu se poate! Aici nu mănâncă nimeni şi nu trăieşte nimeni două-trei săptămâni pe contul ONT-ului”. Nu l-au simpatizat pentru asta, i-au mai făcut neplăceri şi atunci a renunţat la carnetul lui de partid, ceea ce nu mulţi au făcut. Ne-am întors la Timişoara şi a spus: „Îmi ajunge! Plecăm!” Dar nu el a fost motorul plecării, eu am fost.
 
Povestiţi cum a fost.
Eu am vrut să înaintăm actele, că am văzut că aici nu e loc pentru mine şi nu pot avansa. Nu a fost de acord toată familia. În ’64 am mers la Securitate, care era pe la Liceul Loga, am mers eu înainte; şi era joia că numai joi se puteau înainta actele. Eu am mers înainte, tatăl meu, care era de acord, venea trei paşi după mine, după aia, la vreo treizeci de paşi, acuma spun aşa, venea mama şi zicea: „O gospodărie de treizeci şi cinci de ani, să o lăsăm aici?!” Şi încă vreo cincizeci de paşi după mine venea soţia mea care era balerină la operă şi care plângea: „Să las scena...” Dar niciunul n-a spus nu. Şi am depus actele şi am avut noroc. Am înaintat în august şi în februarie am avut paşaportul.
 
Ce aţi făcut în România?Aţi apucat să şi lucraţi?
Da, am predat topografie la Institutul Pedagogic, Facultatea de Istorie-Geografie. Îi învăţam pe viitorii profesori de geografie cum se fac hărţile, ce instrumente se folosesc.
 
Cum au fost începuturile în Suedia?
Eu am făcut Facultatea de construcţii şi am lucrat pe şantiere în timpul practicii. Când am ajuns în Suedia, aveau mare nevoie de ingineri. Am sosit în 10 martie în Stockholm şi în 15 am găsit deja un anunţ la care m-am prezentat. Mi-au spus: „Avem mare nevoie de tine!” Am zis că asta nu merge, nu cunosc limba. Dar era o conjunctură nemaipomenită în Suedia. Cum am ajuns acasă, sună telefonul şi mi-au zis că au găsit un tânăr care ştia germana şi va fi translatorul meu. Şi aşa am început să lucrez şi m-am străduit mult şi am mers din succes în succes şi dintr-o poziţie într-alta. Cu suedeza, după vreo cinci săptămâni, m-am putut descurca şi după aceea pot să spun că am avut succese mari, ca până la urmă să ajung printre cei care hotărăsc în cadrul unor concerne destul de mari, din Suedia. De multe ori, când eram acolo ca director de întreprindere şi veneau angajaţi sau candidaţi care vroiau să lucreze la întreprindere şi băteau la uşă şi-şi prezentau ideile, mă întrebam: „Nu se supără oare că depind de Mozes din Timişoara?” Dar nu! Eram acceptat şi aveau mare respect pentru competenţa şi pentru comportamentul meu.
Problema mea mare a fost la început. Când am început să lucrez şi eram şef de şantier, i-am telefonat superiorului meu că nu mai avem suficient nisip pentru construcţie. Mi-a răspuns: „Şi ce vrei acuma? Eşti şef, comandă, fă ceva!” Asta a fost foarte greu să învăţ! Şi vă spun drept că s-a întâmplat de vreo două-trei ori că mi-am luat geanta şi am zis că nu mai rezist! Eram obişnuit cu o conducere centralizată.
 
Cum s-au adaptat soţia, părinţii?
Tatăl meu a fost din primul moment extraordinar de pozitiv, el şi-a dat seama de marea deosebire. El a avut o problemă, cum am povestit ieri. Câteva luni înainte de a muri, oricum era şi foarte bolnav, dar l-am găsit trist şi îngândurat. I-am spus: „Tată, de ce eşti trist? La ce te gândeşti?” Zice: „Îmi aduc aminte de toate înjosirile pe care a trebuit să le suport”. Deci tatăl meu a îmbătrânit având în creier umilinţele prin care a trecut. Înseamnă că l-au înjosit foarte mult dacă, la 84 de ani, asta continua să-l frământe.
A ajuns la vârsta de 60 de ani în Suedia şi a început să lucreze. L-au angajat într-un magazin, mă rog, era muncitor într-un depozit. Nu cunoştea limba suedeză şi era un antitalent la limbi, numai maghiară ştia. Cu toate că a fost soldat român, tot n-a învăţat româneşte. A fost respectat şi iubit; şi asta a fost o mare schimbare în viaţa lui, pentru că totdeauna a simţit că este mai mult sau mai puţin persecutat. Era un om care nu s-a lăsat. Când legionarii au venit la Lloyd, cu un scaun i-a dat afară pe toţi, ca după aceea să-l cheme la telefon proprietarul restaurantului şi să-i spună că studenţii de la Politehnică, acolo era centrul legionar, au zis: „Dacă-l vedem pe Mozes mâine în restaurantul tău, îţi spargem toate oglinzile!” Avea o singură vină: că s-a născut evreu. Aşa că, în ultimele lui luni de viaţă, probabil că filmul vieţii lui i s-a derulat în faţa ochilor şi a ajuns la concluzia: „Ce mult am fost eu înjosit!” Dar cei 24 de ani cât a trăit în Suedia au fost extraordinari, a fost foarte fericit. A fost respectat. A fost un om care i-a respectat pe alţii şi a avut pretenţia să fie respectat la rândul lui.
 
Unde vă simţiţi acasă?
Natural că în Stockholm!
 
Ce sentimente vă leagă de Timişoara?
Un prieten bun de-al meu, din Suedia, vorbind despre copilărie, mi-a spus aşa: „Tiberiu, ştii, eu mi-aduc aminte de copilărie. Şi, lucru interesant, era întotdeauna vară şi vacanţa de vară”. Şi eu, când mă gândesc la Timişoara, pentru mine era totdeauna vară şi vacanţa de vară. Mă gândesc cu multă plăcere la momentele frumoase. Au fost şi tragedii. Fratele meu a murit la vârsta de 31 de ani, tatăl nepotului meu pe care îl cunoşti. Şi alte lucruri triste, dar parcă, cum să zic, au devenit mai...
...palide?
Da, palide. Şi au rămas serile acelea frumoase, când veneam de la o petrecere cu un grup mare şi aveam acelaşi drum pe Loga, circulaţie nu era, mergeam în mijlocul drumului, era după ploaie. Parcă şi acuma simt mirosul teilor, mergeam, ne iubeam cu toţii, ţineam unul la altul, eram prieteni. De aceste lucruri mi-aduc aminte, lucruri care mă leagă de Timişoara: că ce frumos a fost. Adevărul este că sunt probabil motive foarte serioase pentru care nu ar trebui să ţin aşa de mult la Timişoara, dar astea eu reuşesc să le izolez.
Rămân trandafirii, teii, Bega...
Da, da...
Doboşul... (Râsete)
Da, izolez ce nu a fost frumos şi... rămân cu impresiile pozitive!
 
Interviu realizat de Getta Neumann,
Timişoara, iunie 2013.