La Bucureşti m-am desfăşurat, dar...

Bun, hai să ne întoarcem la plecarea la Bucureşti. Munca devenise plictisitoare. Simţeam că nu progresez. Hai să mergem la Bucureşti! Nu puteai să pleci la Bucureşti decât pe bază de ordin de ministru. Deci Ministerul Energiei trebuia să aibă nevoie de mine. În toamna lui ’67 apare un comunicat în care se spunea că este un concurs pentru angajare la Institutul Central de Cercetare pentru Energie Electrică, ce tocmai se înfiinţase. M-am înscris şi am fost primit. A venit ordinul ministrului, am fost transferat la Bucureşti. Am avut o mulţime de greutăţi cu transferul locuinţei, norocul nostru era că atunci era voie să vinzi locuinţa şi să cumperi alta. Am vândut locuinţa din Timişoara, am cumpărat alta în Bucureşti. Dar n-a mers aşa simplu, pentru că a intervenit Ceauşescu, fără să ştie că e vorba de mine. (Râde) După ce am făcut vânzarea-cumpărarea şi făcesem deja procesul verbal (încă nu ajunsesem la contract, dar deja plătisem şi luasem avans), Ceauşescu a intervenit şi a interzis toate operaţiunile de transcriere a locuinţelor, până la noi dispoziţii. Şi ne-a ţinut în aer aproape doi ani de zile. Nu am putut definitiva vânzarea din Timişoara, nici cumpărarea din Bucureşti, dar trebuia să mă mut. M-am mutat eu singur, apoi au venit Rolla cu copiii şi cu mama, dar am fost în suspans aproape doi ani, până când Ceauşescu s-a răzgândit şi a permis din nou transcrierile de proprietate. Ăsta e un răspuns la întrebarea ta în legătură cu birocraţia şi cu nebunia guvernului român. Era un lucru mărunt, dar care ne-a ţinut pe mine şi pe mii de alţi oameni blocaţi.
Am intrat la institutul din Bucureşti, unde eram un necunoscut. Am descoperit rapid că bine am făcut că am plecat de la Timişoara. De ce? Prima lucrare pe care am primit-o era o lucrare pe care nimeni n-a vrut s-o facă, toţi fugeau de ea, cum se spune aici, ca de un cartof fierbinte. Era vorba de un studiu legat de un mare incendiu de la una dintre centralele electrice şi care a distrus toate cablurile centralei. Era vorba de centrala din Craiova, care, din această cauză, nu a funcţionat aproape un an de zile – o pagubă materială îngrozitoare, prin ceea ce s-a distrus şi prin energia neprodusă. Institutul a primit ca misiune să lămurească de ce a luat foc centrala, de ce focul nu s-a putut stinge şi de ce nişte cabluri care ne-au fost vândute nouă ca rezistente la foc, în loc să reziste, au distrus totul. Era muncă de cercetare. Avantajul meu era că aveam mare experienţă la cabluri şi că aveam şi o oarecare experienţă de teren. În plus, eram un om care ştia să colaboreze. Predecesorul meu era un om care se certase cu toată lumea. Eram obişnuit să înghit multe – ca să colaborezi, trebuie să şi înghiţi, să te adaptezi. Am stins întâi toate focarele de ceartă şi apoi toţi au colaborat cu plăcere cu mine. Dintr-o lucrare nenorocită a ieşit o lucrare pentru care toţi am primit premii, iar eu am fost decorat şi avansat în grad. Am devenit „eroul” Ministerului Energiei pentru treaba asta. Au venit şi pompierii care erau implicaţi şi m-au lăudat mai mult decât meritam. Ei erau fericiţi că am găsit explicaţia pentru toate şi că astfel i-am disculpat.
Am folosit instalaţii experimentale şi o mulţime de documentaţie străină. Ştiam germană, franceză, engleză şi am primit aprobarea să citesc documentaţie străină. Era mare lucru! Eu am fost dintre puţinii care au avut acces la toate documentaţiile din vest. Am descoperit că acest sinistru de la noi nu era o întâmplare, că ceva asemănător se petrecuse şi la o centrală din America, la două centrale din Germania, la o centrală mare din Ungaria, la una din Ucraina. Şi lor li s-a părut inexplicabil. Am fost invitat la Budapesta, la Dresda, am ştiut şi ungureşte, am ştiut şi germană, iar românul care a venit cu mine a fost fericit că a avut pe cineva care să-l ajute. Şi-ţi spun: lucrarea a ieşit o perlă! Norocul meu şi norocul Ministerului Energiei!
Şi aşa au început să mă avanseze în grad. Din cercetător, am devenit şef de laborator; şi, la un moment dat, mă cheamă directorul şi zice: „Ascultă, şeful de secţie care era director adjunct ştiinţific a demisionat şi te-a propus pe tine în locul lui. Ce părere ai, eşti de acord să devii director adjunct ştiinţific?” La care eu eram destul de încurcat, că ştiam că sunt limitat, pentru că sunt limitat... Dar în Bucureşti erau atunci mai toleranţi şi în instituţie nu erau mulţi evrei. I-am spus: „Domn’ director, vrei să pierzi un cercetător bun şi să capeţi un director adjunct mediocru?” Dar am acceptat. Am rămas director adjunct câţiva ani.
Aveai nu numai calitate de cercetător, ci şi o personalitate conciliatoare.
De care era nevoie. Erau „terorişti” suficienţi, trebuia şi un conciliator. (Râde) Director general era Mihăileanu, om bine pregătit şi care înţelegea multe.
Nu erai ambiţios, nu voiai să ajungi neapărat într-o poziţie de conducere, dar ai ajuns în mod natural.
Nu, nu eram ambiţios. Am ajuns departe, pentru că au avut nevoie de mine. Mi-a spus Mihăileanu: „Tu poţi rămâne director până găsesc în locul tău un român”. Mi-a spus deschis. Au găsit. Nu a fost nicio supărare. Dar observi că era aşa: „Fiind evreu, tu nu poţi rămâne director adjunct multă vreme”.
În postul meu de conducere, de la Bucureşti, mi-am dat seama că exista un antisemitism latent şi neoficial în guvern şi în partid şi că se făcea totul pentru ca evreii să fie daţi la o parte. Era un deziderat care nu se declara, dar pe care îl ştia toată lumea. Era secretul lui Polichinelle[14]. A început emigrarea. Li s-a dat de înţeles evreilor că e bine să plece şi că pot pleca. Îţi dau un exemplu cu fiica mea, Gabi. Ea a studiat fizica şi a fost printre cei mai buni studenţi. A primit diploma şi, după un an suplimentar, gradul de cercetător. După cursul special pentru cercetare urma să fie repartizată la Institutul de Fizică, un institut de cercetare. Toţi au fost repartizaţi la Institutul de Cercetare, numai Gabi nu. Ea a fost trimisă să predea la o şcoală medie tehnică. În ciuda eforturilor mele, cu toate că nu duceam lipsă de relaţii. Mi s-a spus clar: „Degeaba, nu avem voie să o luăm”. Căile erau închise. Şi atunci am înţeles.
 
Când te-ai gândit prima oară să pleci?
Începând de prin 1971-1972, când au venit unii colegi din străinătate, care au vrut să-mi deschidă calea. Erau doi colegi şi prieteni din copilărie, unul din Germania, celălalt din Elveţia, Ionel Roth şi Ştefi Romaşcanu. Ionel mi-a spus că există un anume cetăţean care, contra unei sume de ordinul a zece mii de dolari, poate obţine eliberarea din România. Ştefan a făcut rost de această sumă. Ştefan era atunci prim-violonist în Orchestre Romande de la Lausanne. Ionel a vrut să obţină plecarea mea în Germania sau în Elveţia, cu ajutorul acestui om de afaceri din Londra, Jakober îl chema. Îl ştie toată lumea, că s-a scris despre el între timp. Atunci însă era mare secret. A făcut legătura cu Jakober, au stabilit suma, Romaşcanu a găsit pe cineva care era dispus să împrumute suma, dar, subit, a murit Romaşcanu. Relaţia cu Jakober şi cu sponsorul care trebuia să dea banii s-a terminat.
 
Ţi-a fost frică de Securitate?
Fiecăruia îi era frică. Mi-era frică, dar nu în mod deosebit. Puteam să mă tem mai puţin, pentru că, în urma cercetării, eu am devenit copilul minune şi copilul iubit al pompierilor care aparţineau, ca şi Securitatea, de Ministerul Afacerilor Interne. Deci nu ar fi trebuit să-mi fie frică. Dar eu ştiam că şi lor le e frică. (Râde) Ca să-ţi dai seama, îţi povestesc ceva. În 1977, când încă n-aveam depusă cererea, a fost un mare incendiu de cabluri în Galaţi. S-a făcut o comisie guvernamentală de cercetare. Şi, ştiindu-mă pe mine de când a fost incendiul la centrala electrică din Craiova, Ministerul Afacerilor Interne a cerut de la Ministerul Energiei să mă delege în echipa de cercetare. A fost unul dintre marile mele succese şi am primit decoraţii şi nu ştiu ce. La sfârşitul acestei cercetări, a avut loc o scenă fantastică. Ajunsesem la o concluzie care îi scotea nevinovaţi pe oamenii din Galaţi. A ajuns la aprobare la Ceauşescu. Ceauşescu a respins. „Nu aprob. Nu cred până nu-mi construiţi o instalaţie model pe care să-mi demonstraţi că lucrurile s-au întâmplat aşa cum spuneţi voi.” Deci trebuia să construim o bucată de canal de cabluri, montat aşa cum era montat în fabrică, să producem o străpungere electrică, aşa cum spuneam noi că a avut loc, această străpungere să creeze foc în cabluri, acest foc să se propage astfel ca să creeze o astfel de atmosferă încât pompierii să nu poată intra, pentru că dacă intrau, erau otrăviţi. „Să-mi demonstraţi asta pe o instalaţie experimentală.”
Banii nu contează.
Banii nu contează. Toată comisia a făcut în pantaloni, deoarece niciunul dintre ei nu era în stare să facă aşa ceva. S-au uitat la mine: „Tomi, tu ştii să faci asta?” Le-am spus: „Dacă am ajutorul secţiei electrice de la Combinatul Galaţi, atunci da, pot să fac. Să-mi dea ei electricienii, să-mi dea materialele, să-mi dea sculele şi facem.” Şeful secţiei electrice de la combinat, un vechi prieten de-al meu, de la Reşiţa, a spus: „Pun oamenii la dispoziţie, tot depozitul, toate cablurile”. În timp de o săptămână am construit modelul. Am făcut proba şi a mers. Era o instalaţie mare, pe un teren viran, în interiorul combinatului. Am trimis telegramă la Bucureşti să vină Ceauşescu. Toată comisia era pe câmp, era un teren construit pentru aterizare de elicopter, era circ mare, îţi dai seama, păzit de Securitate de jur împrejur, era ceva ca-n filmele fantastice. Eu stau acolo cu echipa mea şi cu mâna pe buton, să dau drumul la circ. Şi vine elicopterul şi nu iese Ceauşescu, ci viceprim-ministrul, inginerul Oprea, unul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu. Se scuză că n-a putut veni personal Ceauşescu, a venit el ca împuternicit, să facem noi proba şi el o să raporteze tovarăşului preşedinte. Directorul meu, Mihăileanu, l-a primit: „Asta e instalaţia, e pregătită, responsabilul încercării este inginerul Toma Laszlo”. El se uită la mine, îmi dă mâna şi zice: „Doctor inginer Toma Laszlo”. Eram atunci deja doctor inginer. Mi-am dat seama că îmi citise biografia, că s-a informat dinainte. Îşi făcuse lecţia. (Râde)
Am dat drumul la probă, proba a reuşit nemaipomenit de bine, peste aşteptările mele. A apărut scânteia electrică, de la scânteie a luat foc cablul, de la cablu au luat foc şi restul cablurilor. A ieşit un fum infernal, toată lumea a fugit. (Râsete) Pompierii erau pregătiţi să stingă cu comandă de la distanţă. A fost ceva ca-n filme! Şi a zis Oprea : „Sunt mulţumit, sunt convins, puteţi opri proba”. Mie mi-a zis: „Mulţumesc”. Încă în seara respectivă am primit telefon, nu eu, ci directorul Mihăileanu: „Preşedintele a aprobat proiectul”. Îţi dai seama ce reuşită a fost asta pentru mine. Mai ales când a zis „Doctor inginer”. (Râde)