Dimineaţa se spunea Tatăl Nostru

 
Grădiniţa şi primele două clase de şcoală primară le-am făcut în Iosefin, în curtea templului din Iosefin. Clasa întâi am făcut-o cu Szerén néni, iar clasa a doua am făcut-o cu Iudit Fleischer, soţia directorului şcolii. Ea era o femeie extraordinar de frumoasă, dar a făcut Auschwitz-ul şi o parte din faţă i-a fost arsă, nu ştiu în ce împrejurări, de aceea veşnic se pudra, foarte, foarte tare, ca să poată totuşi apărea în public. Era o femeie excepţională.
Când a venit reforma învăţământului[1] şi s-a desfiinţat şcoala evreiască, am fost repartizată la şcoala de pe strada Văcărescu. Era o şcoală elementară şi am avut o învăţătoare, doamna Cristea, care numai când îmi auzea numele, Weisz, i se ridica părul măciucă. Orice se întâmpla în clasă, eu eram de vină. Dacă era scurtcircuit – şi pe vremea aceea de multe ori era scurtcircuit – pur şi simplu primeam bătaie. Dimineaţa se spunea Tatăl Nostru, eu trebuia să ies din clasă, nu ajungea să stau acolo şi să tac. Trebuia să ies afară! Şi era iarnă, şi nu aveam voie să iau un palton pe mine sau ceva! Trebuia să ies aşa cum eram, în uniformă, şi să aştept până când se termină povestea. Pentru orişice fleac trebuia să ţin aşa degetele şi cu linealul primeam peste unghii.
Asta era în ’48, în clasa a treia şi a patra am fost cu ea; însă ce e al ei, e al ei. A fost o învăţătoare emerită, într-adevăr a fost o învăţătoare foarte bună, pentru că ne-a învăṭat fracţiile ordinare. Cred că nimeni nu a uitat tot ce s-a învăţat de la ea! A adus mere, a adus pâine, pe toate le-a împărţit, ăsta era materialul didactic. Ne-a învăţat cu metodele ei: făceam operaţii cu bucăţile de mâncare şi ne-a pus să le mâncăm. Ne-a dat şi hârtie ca să ne înveţe. Până şi bucăţile de hârtie a trebuit să le înghiţim, asta a fost metoda ei.
Pe urmă s-au normalizat treburile şi, oricum, am ieşit din clasa ei.
Cum te-ai înţeles cu colegii tăi de clasă?
Au fost şi unii cu care m-am împrietenit, dar nu mulţi.
Erai singura evreică din clasă?
Cred că mai erau băieţi, dar eram singura fată. Băieţii cred că s-au descurcat mai bine, că ştiau să se bată. Dar eu, ca fată, m-am împrietenit numai cu două fete; însă părinţii lor spuneau la început: „Nu ne place, pentru că evreii l-au omorât pe Isus şi pentru că evreii beau sângele creştinilor”. Asta până când părinţii acestor fete au acceptat ca ele să vină la ziua mea onomastică; şi acolo au văzut că, de fapt, nu au primit nici sânge, nici otravă, ci totul a fost bine. Şi atunci am început să fiu şi eu invitată la ele. Însă numai aceste două prietene neevreice am avut. Ceilalţi nu spuneau nimic, dar erau retraşi. Nu acceptau prietenia.
Am fost izolată; însă toată viaţa mea am fost numai în societate evreiască, iar evrei au fost destui în Timişoara, deci societatea nu mi-a lipsit. Nu eram cu creştinii, eram cu evreii.
Noi am plecat din Timişoara în 1980, însă prietenii mei din copilărie au venit în Israel în ’55-’56. Cu câţiva m-am întâlnit aici, dar prieteniile acestea s-au destrămat.

 

Parcursul lui Robi

 
Robi, unde ai mers la şcoală?
Robi: În 1946 am ajuns la Liceul Israelit din Timişoara. Întâi am fost înscris în Fabric, la şcoala primară de acolo, la domnul director Székely, am învăţat doi ani de zile cu doamna învăţătoare Kaufteil. Pentru Bar Miţva m-am pregătit cu domnul Kaufteil Ernö, lucru pentru care tatăl tău, regretatul rabin Neumann, a fost destul de supărat, că el se aştepta ca eu să învăţ la el! Era în ’48.
În ’48 s-a căsătorit tata.
Da. Era proaspăt căsătorit. Am fost şi la nunta lui. Ţin minte, a fost o nuntă fantastică, mireasa era frumoasă şi rabinul era foarte frumos.
Pe profesorul Neumann l-am cunoscut în 1946, când am devenit elev la Liceul Israelit. Dumnealui mi-a fost profesor de istoria evreilor şi de religie. De câte ori am fost din Israel la Timişoara, îl vizitam. Pentru mine, era Tanár Ur[2] şi nu Förabi Ur[3]; şi el nu s-a supărat pentru asta. A fost un profesor foarte iubit de elevi.
În 1946, a fost într-o duminică un meci CFR Timişoara - UTA Arad, la care am fi vrut tare mult să mergem. La Liceul Israelit erau cursuri şi duminica. Aveam ore cu rabinul Neumann şi l-am rugat: „Am vrea să mergem la meci!” Iar el a spus: „Hai să mergem!” Şi cu toţii, cu rabinul Neumann în frunte, am plecat la meci. Asta în paranteză, ca să spun cine a fost rabinul Neumann! A fost un hevreman[4] deosebit. Pentru asta, toţi copiii l-au iubit. Pentru noi a fost, cum să spun... nu un exemplu, ceva mai mult, un prieten şi un model, un model fantastic.
 
Ce s-a întâmplat cu fabrica unde tatăl tău era coproprietar?
În 1941 sau ’42 fabrica a fost românizată. Şi au venit legionarii, fraţii Bozgan, trei fraţi, toţi trei legionari. Tatăl meu a rămas în fabrică, pentru că era specialist în prelucrarea pieilor, aşa că l-au reţinut. Havas, inginerul chimist, Schlosser, ăştia toţi au întins-o în Argentina.
Tatăl tău s-a gândit şi el să emigreze?
Nu, pentru că tatăl meu a avut şase surori şi o mamă bătrână; şi el era cel care susţinea întreaga familie.
 
A pierdut fabrica, dar a rămas angajat cu un salariu?
Pe vremea când era proprietar, beneficiul era împărţit între proprietari, tata fiind unul dintre cei mai mici. În timpul românizării, acest Bozgan a spus: „Stahl, tu cât beneficiu ai avut din fabrică?” Tata i-a spus o sumă ceva mai mare decât avuse el. „Tu lucrezi acuma pentru mine, nu primeşti salariu, ci primeşti beneficiu în continuare.”
I-a convenit aranjamentul?
Sigur că-i convenea! Câştigul era mult mai mare decât salariul.
Bozgan era, deci, un legionar cumsecade?
Pentru tata, da. Nu ştiu dacă pentru toţi a fost cumsecade. Asta nu dau în scris. Au lucrat şi alţi evrei acolo, în fabrică. Nu i-a dat afară. Ba din contră, şi pe tata şi pe acei evrei i-a trecut pe lista celor care erau consideraţi necesari pentru munca în folosul statului.
Şi în acest fel au fost scutiţi de munca obligatorie?
Erau la muncă obligatorie, dar în oraşul Timişoara, la fabrica respectivă. De ce? Pentru că produceau piei pentru armata germană şi armata română. Am avut noroc. Iar după război, fabrica a fost naţionalizată, dar tatăl meu a continuat să lucreze acolo.
 
Rudele tale au avut de suferit în timpul războiului?
Da, da. Unul dintre unchii mei din Târgu Mureş a fost la Auschwitz şi a pierit împreună cu soţia şi cu cele două fete. Familia a avut de suferit, dar cei care au stat în Cluj, mai puţin, pentru că în Cluj locuia un unchi de-al meu, de fapt soţul sorei mamei, un creştin, un om de excepţie. Un creştin care-şi punea pălăria şi mergea la şil[5] la toate sărbătorile evreieşti. Bine, şi mătuşa mergea la sărbătorile creştine şi, când era cazul, se comporta ca o creştină. Acest om le-a salvat viaţa celor care erau la Cluj. I-a transferat peste Feleac, la Turda. Ştii că Clujul a devenit Ungaria, iar Turda era în România. Şi, ca să-i treacă peste Feleac, la Turda, era o mare responsabilitate; dar el a făcut totul, ca să-i ferească pe toţi. La Turda au suferit şi ei aşa cum am suferit noi la Timişoara, dar n-au fost deportaţi. Singurul care a fost deportat a fost unchiul din Târgu Mureş.
 
Ai fost atras de comunism sau de sionism?
La Cooperativa Dinamo am devenit secretarul UTM[6]-ului. Asta a fost în 1953, când aveam 18 ani. Am devenit secretar UTM şi candidat de partid. Secretara de partid era o evreică, Polak Lenke, o femeie excepţională. Ea m-a trimis la Facultatea muncitorească. Era un curs de doi ani, în care făceam bacalaureatul şi eram pregătiţi pentru intrarea la facultate. Am terminat acest curs şi nu am mai mers la facultate. Adevărul este că am căzut la examenul de admitere la facultate, dar mi s-au pus în cârcă nişte lucruri. „Tu ai fost sionist!” Şi eu am spus: „Nu, eu sunt sionist!”
În ce perioadă ai devenit sionist?
Din anul 1945, după eliberare, când încă eram la Liceul Israelit. Am intrat la Gordonia, o organizaţie sionistă, mai mult de stânga. Ne pregăteau pentru alia. Am mers în tabere, erau cursuri, concursuri, foc de tabără şi... lucruri frumoase. Seara se făcea adunare în jurul focului şi se cânta, şi se dansa... Scopul era pregătirea pentru apărarea patriei şi iubirea de ţară. Nu avea deloc caracter religios. Sediul organizaţiei a fost vizavi de unde aţi locuit voi, într-o magazie lungă, jos în beci...
În Fabric, pe strada Petru Rareş.
Da. Eu am devenit candidat de partid, propus pentru candidat de partid. Încă n-am fost candidat de partid confirmat, numai propus. Am ajuns la admiterea la facultate, când mi s-a spus: „Mă, tu ai fost sionist. Tatăl tău a fost fabricant. Ce cauţi tu la Facultatea muncitorească? Du-te înapoi, în producţie!” Şi m-am dus înapoi, în producţie.
În 1956, tocmai pentru că am fost sionist, am fost încorporat într-un detaşament de muncă, într-o mină, la Petrila. Am fost acolo o lună jumătate, în mină.
Era o sancţiune împotriva ta?
Draga mea, trebuie să înţelegi un lucru. Fiecare om în România a avut dosarul lui la Securitate. În dosarul de la Securitate scria totul: şi câte degete ai la picior, şi câte bătături ai, totul. Totul se ştia despre tine. Prin anii ’50-’60 exista o armată din asta de muncă, armata în gri, DGSM, aşa se chema: Direcţia Generală de Servicii de Muncă. Erau oamenii necoşer[7]. Cine nu era coşer era trimis acolo. Fratele meu, care a plecat cu un an sau doi ani după mine la armată, a fost trimis la şcoala de instructori de la Securitate. El s-a eliberat cu gradul de sergent din Securitate.
El era coşer?
Da, el era coşer. El n-a fost nici măcar utemist. Eu am fost secretar UTM şi candidat de partid şi totuşi m-au trimis acolo. De ce? Pentru că eu fusesem sionist. Şi nu cred că m-au iertat de sionism, pentru că nu m-au mutat să fac armată cu arma. Deci, am făcut armată cu lopata, cum s-ar spune.
 
Cum v-aţi întâlnit voi doi?
Robi Am fost la o petrecere şi... pe cine întâlnesc acolo? Pe Zsuzsi! Am condus-o acasă, şi nu ştiu ce, şi nu ştiu cum...
Zsuzsi: Noi aveam o bibliotecă foarte mare şi frumoasă; şi a venit veşnic să schimbe cărţi, să împrumute şi să aducă înapoi cărţi.
Robi: Şi ne-am ţinut de mână şi, în 1961, la 21 iulie, ne-am căsătorit. Şi de-atunci suntem împreună. De 52 de ani!
Mulţi înainte!
Aşa. Zsuzsi m-a împins să învăţ mai departe. La îndemnul lui Zsuzsi, m-am înscris la Şcoala medie tehnică de maiştri, la Săcălaz. Am terminat această şcoală în 1964 şi am fost repartizat, tot cu protecţia lui Zsuzsi, ca maistru la Centrul mecanic din Timişoara, poziţie pe care am pierdut-o pentru o simplă prostie, asta recunosc şi astăzi, o simplă prostie! La primul salariu, a venit şeful de producţie şi mi-a spus aşa: „Ai primit salariul?” „Da, l-am primit.” Zice: „Acum, tu eşti la rând să plăteşti un tur. Mergem la Elite şi tu ne inviţi” . Zic: „Bine, mergem la Elite, dar să ştiţi un lucru: eu sunt obişnuit să beau numai în societatea mea de prieteni.” „Cum? Noi nu suntem prietenii tăi? Noi nu suntem societate pentru tine? Nu mai e nevoie să plăteşti!” Din acel moment, din maistru ce am fost, maistru la secţia de strungărie, am fost retrogradat.
Cum explici cu mintea ta de acum reacţia ta de atunci?
Tâmpenie, prostie! Pur şi simplu prostie! Eram un încrezut! Că... eu nu cobor la nivelul vostru de beţivani! Pur şi simplu, am fost tâmpit! Că, dacă mergeam şi plăteam un tur, nu mi se întâmpla nimic, poate pierdeam jumătate din salar.
Aşa că... asta a fost. Am mai făcut eu prostii. Am înfiinţat apoi un atelier de construcţii montaje, de unde iarăşi am plecat din cauza orgoliului meu. Mi-am pus halatul în cui, în birou, şi i-am spus unui inginer tânăr: „Dacă te amesteci în treburi pe care nu le ştii şi habar nu ai cum se conduce un atelier de reparaţii auto, ştii ceva? Ia tu conducerea, eu nu mai vin!”
În sfârşit, am învăţat din greşeli. În anul 1972 am fost angajat de Comitetul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor la catedra de automobilism şi carting, în calitate de profesor instructor cu normă întreagă. În această poziţie am avut multe succese pe plan judeţean şi chiar în toată ţara, am participat la concursuri de tehnică aplicată pentru tineret şi pionieri. Aşa se explică faptul că nu am fost concediat, cu toate că, până la cel mai înalt nivel, se ştia că am depus cerere de emigrare în Israel. Pe 9 mai 1980 am ţinut o oră deschisă de adio, unde mi s-a urat succes în noua mea ţară. Aici, în Israel, mulţi oameni, care în România au lucrat sub conducerea mea, au dat referinţe excelente despre mine, astfel că am fost angajat timp de 20 de ani la firma ELSCINT, unde se fabrică aparatele de C.T.
În ce priveşte familia, suntem mândri de fetele noastre, Agi şi Veronica. Agi este profesoară cu titlul de master şi Veronica este medic stomatolog în Olanda. Avem cinci nepoţi, doi băieţi şi trei fete, foarte drăguţi şi foarte frumoşi şi foarte deştepţi cu toţii. Nu pentru că sunt nepoţii mei!