Eu în viaţa mea nu am construit nimic acolo

 
Zsuzsi, cum s-au adaptat părinţii tăi la regimul comunist?
Zsuzsi: Neavând încotro, au trebuit să se adapteze. Tata era croitor şi multă vreme a fost particular.
A avut prăvălie?
Nu a avut prăvălie, a avut un atelier acasă. După război şi-au luat o locuinţă pe strada Văcărescu, în spaţiul care mai târziu a devenit cinematograful Arta. Tata lucra acasă, în meseria lui, mama a intrat la început casieriţă la Alimentara, pe urmă a facut diferite reciclări şi a ajuns contabilă. Însă când a lucrat la Alimentara, a trebuit să facă ore suplimentare şi bani nu erau să o plătească, aşa că, în loc de bani, primea alimente, de exemplu o bucată de unt. Cred că eu i-am făcut prima lecţie de economie politică. A venit acasă cu acest pachet de unt şi eu, când am văzut un pachet atât de mare, am zis: „Oohh, ce bine că l-ai adus, taie-l te rog în două!” „Dar de ce să-l tai în două?” „Pentru că şi Ritei şi lui Sanyi Halmos – care stăteau cu noi pe acelaşi culoar – şi lor le place untul şi ei nu au.”
Mama a fost întrebată dacă vrea să intre în Partidul Comunist. Şi ce? Putea să spună nu?! Cred că era prin 1950, cam aşa. Tata nu a avut probleme, pentru că el lucra acasă, pe el l-au lăsat, că el era „exploatator”. Tata, dacă voia să continue în meseria lui, ar fi trebuit să intre la Cooperativa Îmbrăcămintea şi să predea maşina de cusut şi nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Şi a spus că el nu predă nimic. Şi-a întrerupt activitatea şi a intrat la Fabrica de Panglici din Timişoara, ca simplu muncitor. Lucra în ture, nu mai ştiu până în ce an. A fost şi la fabrica din Fabric, unde se făceau cravatele, şi, după aia, la Combustibil. A lucrat în diferite locuri, până când au venit în Israel. Mama a lucrat la Alimentara, până a ieşit la pensie. Doi ani după ce am venit noi în Israel, au venit şi ei. Aici, în Israel, s-au simţit foarte bine. Dar... din păcate nu au mai trăit mult.
Nu s-au gândit mai devreme la posibilitatea de a face alia, de a emigra în Israel?
Exista posibilitatea, dar nimeni nu îţi garanta că, dacă depuneai actele, ai să şi reuşeşti să pleci. Părinţii mei trăiau din salariu, averea de la Lipova se pierduse, nu mai aveau nimic. Nu au îndrăznit să îşi asume răspunderea să rămână fără serviciu, fără o leafă din ce să trăim. Pentru asta nu s-au înscris, în afară de faptul că aveam cei doi unchi care încă erau mari comunişti pe vremea respectivă şi care nu erau pentru alia.
Cei doi au fost ilegalişti, erau la Bucureşti. Unul dintre ei a fost ieşiva buher[8] şi, când Siguranţa a făcut o percheziţie acasă la bunicul, din cei trei băieţi era numai acesta acasă. L-au luat şi l-au băgat la închisoare, fără niciun fel de dovadă, absolut nimic. Era cu perciuni, deci, cu siguranţă nu era comunist, dar l-au închis la Jilava, lângă Gheorghiu-Dej. A stat, cred, un an şi ceva acolo. Şi, când a ieşit de acolo, a fost cel mai mare comunist din lume.
Poţi să înţelegi că cei doi unchi au devenit comunişti?
Da. Au avut altceva mai bun de ales pe atunci? Ce ar fi trebuit să facă? În afară de asta, nu era niciunul bogat. În momentul în care s-a căzut pe partea cealaltă a calului, cred că au înţeles care este greşeala mare a comunismului. Cu toţii au fost excluşi din partid la diferite verificări şi li s-a atras atenţia că sunt evrei.
Robi: În timpul războiului şi după terminarea războiului, mulţi evrei din România au avut o orientare de stânga, pentru că Armata Roşie i-a eliberat pe evrei. Dacă nu veneau sovieticii, toată evreimea mergea la Auschwitz!
Zsuzsi: Idealul – ca ideal – a fost foarte frumos! Dar a rămas un ideal, nu s-a putut aplica! Pentru că omul e om şi fiecărui om îi place să ştie că mă întind până aici şi ăsta e al meu şi de asta nu are voie să se atingă nimeni.
 
Aţi avut contact cu Comunitatea?
În permanenţă. În primul rănd, părinţii plăteau cotizaţia, erau membri. La sărbători nu lipseam de la templu, mergeam la templul din Cetate. Religioşi nu am fost, dar datinile le ţineam. De fiecare sărbătoare, totul era aşa cum trebuie, ca la carte şi cu mâncărurile tradiţionale.
Am avut mulţi prieteni evrei. Una din prietenele mele a fost Spitzer Judit, sora lui Andrei Spitzer care a fost omorât la München[9]. Când s-a întâmplat nenorocirea, în 24 de ore a primit paşaport ca să vină în Israel. A participat aici la înmormântare şi la şiva[10], a mers înapoi şi în scurt timp a emigrat în Israel.
 
Ai avut de suferit din cauza antisemitismului la Timişoara?
Foarte puţin, de la câte un om, nu era ceva de speriat şi puteam să îi răspund. Nu rămâneam datoare, aveam cu ce să-i închid gura respectivului. Nu s-a întâmplat de multe ori.
 
Când v-aţi hotărât să faceţi alia?
Îţi spun când mi-a venit ideea de a face alia. Fiica cea mare avea în jur de 14 ani, cea mică era cu 4 ani şi jumătate mai mică. Ne-am hotărât să le luăm biciclete. Mergeam foarte ţanţoş cu cele două fete pe biciclete, pe strada Ştefan cel Mare, în Fabric, şi a trecut pe lângă noi o pereche cu un copil; şi copilul s-a uitat aşa, cu durere de inimă, şi a spus: „Vezi, ele au bicicletă, eu de ce nu pot să am?” Şi am auzit când tatăl i-a spus: „Pentru că noi nu avem bani”. Şi asta m-a făcut să mă gândesc că o să fim iarăşi urâţi, pentru că ne descurcăm mai bine, pentru că putem să ne permitem mai mult. Deci s-a creat iarăşi o societate la nivel mai ridicat şi una care a rămas jos. Şi, de atunci încolo, am spus că nu mai vreau să rămân, că nu mai vreau să suport această ură.
În afară de asta, am văzut că nu au prea rămas evrei şi că, dacă vreau ca fetele mele să se căsătorească cu evrei, trebuie să o iau din loc, pentru că altfel nu o să găsească decât români. Deci asta a fost cea de-a doua motivaţie. Însă primul motiv de emigrare a fost acesta: diferenţa de nivel.
 
De ce doreai ca fetele să se căsătorească cu evrei?
În viaţa mea nici nu m-am gândit altfel, decât să fiu în societate de evrei. Şi societatea asta din jurul meu s-a făcut tot mai restrânsă, tot mai mică, până când am rămas noi doi şi încă câţiva care erau deja pe cale să plece. Dar, tot aşa ca şi părinţii mei, din cauza fricii că rămânem fără servicii şi nu ştim cât timp poate să ne ţină aşa, n-am îndrăznit decât atunci când a devenit foarte clar. Şi aşa am avut probleme, pentru că nu au vrut să ne dea drumul să plecăm; şi pe mine m-au dat afară din serviciu când am făcut cererea. În fiecare săptămână mergeam la audienţă la miliţie. „Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? Cât mai trebuie să aşteptăm?” Era un miliţian, Vrăbeţ, nu ştiu ce grad a avut, dar ceva mare, la el mergeam. Zice: „Iarăşi ai venit? O să-ţi ajungă dosarul până în tavan”. „Dacă nu vreţi să ajungă, daţi-mi paşaportul!” El: „Dumneata ai început să construieşti aici ceva”. În acel moment, mi-am dat seama unde bate. Dar eu în viaţa mea nu am construit nimic acolo. La care i-am răspuns: „Dumneavoastră greşiţi, nu eu am început să construiesc, ci părinţii”.
La ce se referea el?
El se referea, probabil, la construirea socialismului ş.a.m.d. El la asta s-a referit, dar eu, ca să nu intru în conflict, am spus că nu eu am început să construiesc, ci părinţii, iar eu mă las, îmi ajunge. La care el nu s-a lăsat: „Uite, ştii ce? În definitiv, până la urmă o să primeşti paşaportul, dar aici ai prieteni, acolo nu o să ai”. La care am zis eu: „Aici nu mai am prieteni, acolo sunt deja toţi!”
Cât timp a trebuit să aşteptaţi?
Din ’76 până în ’80. În mai 1980 am plecat.
Din ce aţi trăit în acest timp?
Pe mine m-au dat afară. Mătuşa mea din Israel a avut un magazin de confecţii, unde venea să cumpere soţia ministrului sănătăţii israelian, Shemtov. Aşa, prin ea, am avut pile, ea a pus o vorbă bună pentru noi. Tot această mătuşă a intervenit să primim din Israel, la fiecare trei luni, un pachet. De fapt, ăsta era salariul meu, primeam un pachet în care erau diferite lucruri, primeam şi bani, 100 de dolari în fiecare lună, iar în pachete erau ori haine care se puteau comercializa, ori calculatoare mici, pe atunci la modă, care se puteau vinde foarte bine. Primeam câteva dulciuri pentru copii, dar baza era ceea ce se putea valorifica; şi din asta am putut să ne menţinem.
 
Când aţi părăsit ţara, ce aţi putut să luaţi cu voi?
70 de kg noi, iar copiii, 50 de kg fiecare. Însă când am terminat ulpanul şi când am găsit un serviciu şi o locuinţă, ne-au adus lăzile acasă, am despachetat, dar pentru fiica cea mică, nici cel puţin şoseta nu a mai fost bună, nu mai zic de haine. Am investit în haine, în rochii şi pantofi, dar absolut nimic nu am putut utiliza.
 
Cum te-ai simţit la Timişoara?
M-am simţit foarte bine. M-am simţit ca acasă, ăsta e adevărul, a fost bine şi ne-am simţit bine, dar majoritatea prietenilor erau evrei.
 
Cum te simţi aici, în Israel?
Aici mă simt de o mie de ori mai bine. Nu sunt cetăţean de rangul doi, am toate drepturile. Multe lucruri nu-mi plac, dar pot să le spun în gura mare. În România se spunea: E evreu, dar băiat bun! Când întâlneai pe cineva, de fiecare dată te întrebai cum te vede ca evreu, nu ca om. Aici nu există asta, trăiesc în patria mea!


 
Interviu realizat de Getta Neumann, Kiriat Bialik, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul "Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi". Editura Hasefer 2014