Din respect şi dragoste pentru rabinul Neumann

Bună seara tuturor, vă mulţumesc foarte mult, doamnă Neumann, doamnă Friedmann. Mă bucur că am putut să vin astăzi aici. Am venit din respect şi pot să zic aşa, din dragoste pentru rabinul Neumann, pentru că, chiar dacă nu l-am cunoscut decât în ultima parte a vieţii, am avut experienţe relevante cu domnia lui. (...)
Eu am copilărit în cartierul Iosefin, pe strada Văcărescu, nu departe de sinagoga ortodoxă, care şi astăzi este în funcţiune, şi am avut foarte mulţi prieteni evrei. De mic copil, de prin anii ’50, îmi aduc aminte că domnul Neumann venea des acolo, probabil venea la enoriaşi, şi m-a frapat întotdeauna atitudinea maiestuoasă, era tânăr pe atunci, avea barba neagră şi purta o pălărie mare. Noi, copiii, mai ales că aveam şi prieteni care se duceau acolo, pe actuala stradă Maniu, la manifestările religioase, noi, chiar dacă nu eram de confesiune mozaică, ne uitam din simpatie.
Figura lui m-a impresionat mult, dar atunci nu ştiam cine este şi de abia după zeci de ani, după ’96, când am ajuns primar, am avut un contact direct cu domnia sa. Aveam o ediţie a unui Talmud în limba ebraică, pe care o găsisem în biblioteca bunicului meu, care făcuse acum mai bine de o sută de ani facultatea la Cernăuţi şi învăţase limba ebraică. Necunoscând această limbă şi din dorinţa de a conserva această carte, deoarece mi-am dat seama că e o carte valoroasă, am mers la Comunitate, eram deja primar şi domnul Neumann mă ştia în calitate oficială, şi i-am oferit această carte. L-am rugat să o aibă în păstrare, pentru că eu nu eram în măsură să o citesc sau să o înţeleg şi nu doream să se piardă. Şi aşa s-a înfiripat o relaţie, zic eu, de respect din partea mea şi de simpatie din partea dumnealui. Ne lega şi faptul că făcuse liceul la Beiuş, unde şi bunicul meu fusese elev cu vreo cincizeci de ani înaintea domniei sale. Interesant că un ortodox, bunicul meu, cu mai bine de o sută de ani în urmă, şi un mozaic, domnul Neumann, în anii ’30, făcuseră amândoi liceul greco-catolic. Lucrul acesta denotă un anumit ecumenism pe care oamenii de atunci îl percepeau firesc, până la tragedia care a venit odată cu războiul. Şi aşa, încetul cu încetul, şi prin mijlocirea mitropolitului, dr. Corneanu, cu care ne întâlneam la Crăciun, la Paşti, s-au consolidat aceste relaţii.
După aceea, în virtutea unor colaborări pe care le avem cu oraşul Karlsruhe, la un moment dat s-a făcut o asanare la cimitirul evreiesc, tot prin strădania domnului dr. Neumann şi cu contribuţia celor din Karlsruhe, şi s-a creat o relaţie personală foarte strânsă.
Pentru comunitatea mozaică, dar în primul rând pentru oraşul Timişoara, a fost o cinste că am avut un astfel de concetăţean; şi oraşul l-a şi recompensat acordându-i titlul de Cetăţean de onoare, un lucru binemeritat, mai cu seamă într-un context în care rabinul Neumann preluase această comunitate în condiţii foarte grele, care, din fericire, s-a menţinut fără mari pierderi umane, nu cum s-a întâmplat în alte zone ale României sau în alte ţări.
Vine şi momentul în care te desparţi de viaţa pământească, ceea ce s-a întâmplat în 2004, spre regretul dumneavoastră şi al tuturor celor care l-au preţuit. Cu atât mai mult apreciez faptul că, an de an, dumneavoastră vă întruniţi aici şi că eu pot să vă fiu alături, în semn de respect pentru această personalitate a oraşului nostru.
Gheorghe Ciuhandu, primarul oraşului Timişoara
 


Cunoştea pe toată lumea

În primul rând, vreau să amintesc faptul că Ernest Neumann a fost foarte apropiat de nenumărate familii evreieşti şi neevreieşti din Timişoara. Ca să ilustrez cât de complex şi cât de strâns era legat de familiile evreieşti din zona aceasta a ţării, voi aminti cazul familiei mele. Într-o discuţie oarecare, absolut întâmplător, în urmă cu vreo zece ani, am aflat că l-a cunoscut şi pe străbunicul meu, care era născut într-un sat în Bihor, în urmă cu 160 de ani. L-a cunoscut pe acest străbunic al meu când acesta era foarte bătrân. În perioada interbelică, în ultimii zece ani de viaţă, se mutase la Timişoara, la o vârstă înaintată. Era un om foarte religios, frecventa des sinagoga şi rabinul Ernest Neumann l-a cunoscut personal. După aceea, l-a cunoscut şi pe bunicul meu. Nu a făcut legătura că străbunicul a fost tatăl bunicului meu, pentru că era o diferenţă de nume, dar îi cunoştea pe amândoi, cunoştea pe toată lumea. Ştia că bunicul meu a fost un negustor de succes la Timişoara, cu un magazin de textile aproape de Operă. Pentru tatăl meu, relaţia cu rabinul Neumann a fost cea mai importantă, pentru că a fost profesorul lui, a fost dirigintele lui, care îl apreciase foarte mult, pentru că era un elev eminent şi simpatic. Mereu ne amintea cât de inteligent şi cât de bun elev a fost tatăl meu, iar noi eram foarte mândri că rabinul îşi amintea de tatăl meu în asemenea termeni.
Pentru mine, ca pentru toată lumea, el era rabinul comunităţii şi exista relaţia firească pe care o aveam toţi cu rabinul Neumann. Aş dori să vă mai amintesc câteva lucruri. Rabinul Ernest Neumann a venit la Timişoara în vremuri foarte grele, în 1941, atunci când probabil nu-ţi doreşti să fii rabinul unei comunităţi, când situaţia era foarte dificilă. Lucra ca rabin, dar şi ca profesor şi ziarist. Foarte mulţi dintre bărbaţii comunităţii erau la muncă obligatorie. Pericolul unei deportări în Transnistria era o realitate zilnică. Oameni ca bunicii şi părinţii mei, care erau copii pe atunci, trăiau cu rucsacul pregătit sub pat, pentru că nimeni nu ştia dacă nu vor fi luaţi într-o noapte şi duşi în Transnistria. Erau bocancii pregătiţi, sacii pregătiţi, nu se ştia ce se va întâmpla a doua zi. În aceşti ani de teroare şi de frică şi de disperare, a ajuns rabinul Ernest Neumann, foarte tânăr, la Timişoara. Povestea cum umbla din sinagogă în sinagogă, din casă în casă, încercând să-i îmbărbăteze pe orfani, pe familiile rămase fără bărbaţi, ei fiind la muncă silnică pe undeva, nu se ştia dacă mai trăiesc sau ce este cu ei, iar cei rămaşi în oraş trăiau cu permanenta frică a deportării. A ajuns aici în vremurile cele mai crunte şi cele mai dificile pentru o comunitate evreiască ‒ un început foarte greu pentru un rabin.
Comunitatea şi rabinul Ernest Neumann au trecut prin acele vremuri cu noroc şi fără prea multe victime, dar au venit alte timpuri dificile, când comunitatea a început să dispară, pentru că evreii nu au putut suporta condiţiile din regimul comunist şi singura soluţie era emigrarea. Emigrarea se producea individual sau se producea în grupuri şi familii, în panică sau în mod ordonat, dar se producea permanent, până când comunitatea a pornit-o pe calea dispariţiei. Practic, două personalităţi mari ale iudaismului din România au rămas aici ca nişte căpitani pe vaporul care se scufundă: dr. Ernest Neumann şi rabinul dr. Mozes Rosen, la Bucureşti. Toţi ceilalţi rabini au părăsit această ţară, au preferat să emigreze şi ei împreună cu comunităţile pe care le-au condus, dar aceste două personalităţi au rămas aici şi şi-au păstorit ce a mai rămas din comunitate, repet, ca nişte căpitani pe vasul care se scufundă.

Gabi Szekely recitând Ma Niştana de Pesah

Ţin minte că, într-o seară din 1989, anul în care am avut Bar Miţva, organizat pentru mine de rabinul Ernest Neumann, ne-am întâlnit în Piaţa Libertăţii cu domnul rabin, care, trist, ne-a spus aşa: „Oare ce va fi aici peste zece ani? Oare va mai exista o comunitate?” Permanent era frământat de viitorul acestei comunităţi care se topea văzând cu ochii, dar faţă de care îşi făcea datoria în fiecare zi şi în fiecare oră, practic zi şi noapte.
Aş vrea să vă mai spun că, pe lângă faptul că a fost un mare om de ştiinţă şi un adevărat umanist, a fost şi un evreu bun, ca să spun aşa, un evreu adevărat, aşa cum în perioada comunistă şi comunistă târzie puţini erau. Oamenii fugeau din această ţară sau se asimilau. Mai erau câţiva, îi putem număra pe degete, care menţineau vie flacăra iudaismului şi nu făceau niciun fel de compromis din acest punct de vedere. Şi din aceşti foarte puţini oameni de bază, care până la capăt au rămas drepţi şi au păstrat flacăra iudaismului, a făcut parte rabinul Ernest Neumann.
Gabriel Székely, arhitect,
conferenţiar la Universitatea de Ştiinţe Agricole Timişoara
 


Inimoasa lui soţie, Edit Neumann

Evocăm ilustra figură a prim-rabinului dr. Ernest Neumann, pe numele lui evreiesc Meir Aharon ben Zeev. În perioada celor şaizeci de ani cât a condus destinele populaţiei evreieşti din Timişoara, cred că noi toţi, tineri şi mai puţin tineri, îi suntem datori pentru felul în care ne-a modelat în spiritul evreiesc. Îi suntem datori pentru ceea ce am devenit ca oameni, ca evrei. De opt ani nu mai este în mijlocul nostru, însă, punând bazele ecumenismului la Timişoara, atât evreii, cât şi populaţia din Timişoara, aparţinând altor culte, îşi amintesc de domnia sa şi îi cinstesc memoria. La numeroase manifestări culturale sau religioase figura ilustră a rabinului Neumann este elogiată de cei care iau cuvântul. Am notat câteva caracterizări: „înţelept îndrumător spiritual, conducător de obşti, profesor, autentic prieten al celor ce-au luptat pentru pace şi dreptate, pentru valorile autentice ale iudaismului”. Cineva a spus: „Îmi aduc aminte de privirea lui caldă şi pătrunzătoare, o privire care te îndruma să te înalţi şi tu, să fii un pic mai spiritual, mai identificat cu obştea ta, mai evreu, mai om”. Să ne amintim şi de cea care i-a stat alături, de simpatica şi inimoasa lui soţie, Edit Neumann. Să le respectăm memoria şi să le cinstim munca. Fie-le ţărâna uşoară. Amen.
Andrei Gidali, oficiantul de cult în Sinagoga din Fabric
 


A fost alături de noi la toate boacănele

L-am cunoscut în toamna anului 1944, când am devenit elev în clasa I la Liceul Israelit. După festivităţile de deschidere, a intrat în clasă un tânăr cu barbă, cu ţinută impresionantă, cu faţa deschisă şi zâmbitoare. Pe atunci, clasa noastră, foarte eterogenă, era cotată drept cea mai dificilă clasă din liceu. S-a prezentat ca diriginte. Din acel moment, ne-a stăpânit, ne-a condus, ne-a instruit şi ne-a fermecat de câte ori ne întâlneam; şi îl întâlneam de mai multe ori pe săptămână, pentru că a fost profesorul nostru de ebraică, de religie şi de istorie a evreilor.
Sigur că ceea ce ne-a impresionat cel mai mult era că a fost alături de noi la toate boacănele pe care le-am făcut. Şi nu au fost puţine. Să vă dau câteva exemple. Am avut o profesoară de română, care cu greu ne-a stăpânit şi la un moment dat ne-a spus: „Bolşevicilor!”[1] La care noi ne-am „revoltat” şi i-am atras atenţia ce înseamnă „bolşevic” şi ce consecinţe poate avea. A plecat plângând din clasă şi imediat a venit dirigintele nostru şi ne-a potolit.
Un alt episod. Am avut ca profesor de igienă un doctor care nu ştia prea bine româneşte. Orele lui erau îngrozitoare, pentru că se vocifera şi nimeni nu era atent. Noi aveam clasa înspre curte, cu geamuri pe care puteam circula; şi, în timpul orei, circulam din clasă în curte şi înapoi. (Râsete) Când a aflat dirigintele nostru, ne-a făcut observaţie pe un ton ferm, dar cu un zâmbet.
Altele. În fiecare sâmbătă mergeam la serviciul divin la sinagoga din Fabric. Duminică aveam şcoală, iar după şcoală ne duceam cu dirigentele nostru şi jucam împreună fotbal. El făcea parte din echipa ziariştilor. Când era meci, mergeam cu toţii, toată clasa, era atacant şi noi ovaţionam. Ovaţionam şi aplaudam. Era ceva de nedescris.
Citeam în clasă Apărarea patriotică, ziarul în care semna articole sub pseudonimul Năuneanu. Citeam şi, în acelaşi timp, ne şi instruiam din articolele respective. Nu mai spun de excursiile pe care le-am făcut la Pădurea Verde! Ne-a fost patru ani diriginte. Odată, în clasa a patra, am avut un banchet lângă Piaţa Traian. Tatăl unui coleg de-al nostru avea un atelier şi acolo s-a organizat banchetul. Toţi am fost prezenţi şi am petrecut până seara târziu. La un moment dat, dirigintele nostru a venit şi ne-a anunţat: „Am să vin cu cineva la care ţin foarte mult. Vreau să mă căsătoresc şi vreau să v-o prezint pe logodnica mea, să vă spuneţi părerea”. (Râsete în sală) A venit cu o domnişoară drăguţă, roşie până în vârful urechilor, ne-a prezentat-o, iar noi am provocat-o la discuţii, ea s-a mai liniştit şi a stat de vorbă cu noi. Nu mult după aceea, am fost la nuntă, tot la sinagoga din Fabric. Ei, şi câte altele...
Dar ce mai vreau să spun... În vara lui ’48 s-a desfiinţat Liceul Israelit. A fost momentul când drumurile noastre s-au despărţit. Condiţiile social-istorice şi politice au făcut să ne întâlnim doar întâmplător. Şi una din întâlnirile astea, pe care n-o s-o uit, a fost la ştrandul termal, unde fostul nostru diriginte era împreună cu Dani, nepotul lui, pe care atunci l-am cunoscut. Când ne-am reîntâlnit, definitiv de data aceasta, după evenimentele din ’89, am vrut să aud Kol Nidrei[2]. Serviciul divin se ţinea în sala din curtea sinagogii din Fabric. M-am dus cu mult înainte să înceapă, m-am aşezat în ultimul rând, am ascultat, iar la sfârşit am aşteptat să plece toată lumea şi-atunci am pornit şi eu. M-a văzut, a venit spre mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus cu un zâmbet: „Măi, Feri, te-ai «compromis», ai fost văzut în sinagogă!” După aceea ne-am întâlnit de multe ori. Am participat şi la festivităţi, a fost sărbătorit în prezenţa marilor oficialităţi la Hotel Continental şi pot să spun că ne-am întâlnit destul de des aici, la Comunitate.
Am scris despre el, iar în Memoria salvată volumul I sunt ilustrate momente din viaţa mea şi unele legate şi de rabinul nostru. Am scris apoi volumul de amintiri Copilărie sub trei cârmuiri care, prin amabilitatea lui Getta, a fost publicat şi în revista noastră online. Am mai scris o evocare şi o apreciere legată de marea lui personalitate, care a apărut în volumul omagial, cu ocazia aniversării a 85 de ani ai rabinului Neumann. Ar fi multe de zis. Personalitatea lui a fost covârşitoare. Amintirea sa persistă şi va persista cât timp va exista această comunitate. Suntem puţini, cei mai mulţi au depăşit anumite vârste. Eu însă n-am de gând să abandonez... până la vârsta biblică!
Francisc Schneider,
profesor de fiziologie la Universitatea de Vest Arad