Un camarad apropiat, jovial şi generos[3]

„Cum te descurci cu valul de frig?”, m-a întrebat în loc de bineţe. „Nu ţi-a afectat livada?”
În prima clipă n-am sesizat la ce se referă interlocutorul şi ce ar trebui să-i răspund bărbatului de statură mijlocie, cu barba îngrijită şi ochii vioi, iscodindu-mă. Apoi mi-am dat repede seama că n-am de ce să rămân perplex, că mă găsesc în faţa unei redutabile şi rare memorii, a unui interlocutor nu întotdeauna comod. Peste câteva clipe avea să-mi reamintească de rândurile, cu specii alternante, ale pomilor mei de rod din Comana, ca apoi, pe nepusă masă, să-mi reamintească de stările mele sufleteşti din prima sesiune de bacalaureat a anului 1947, când aveam să pic cu brio la materia de care eram cel mai legat: limba şi literatura română. (De altfel, buretele uitării, indispensabil autoconservării noastre, a şters demult de pe tabla amintirilor acel incident neplăcut şi paradoxal.)
„Ştii că Tom are al şaptelea nepot? Că Nely s-a recăsătorit la 60 de ani? Că X s-a prăpădit dintr-un accident cerebral? Că fratele lui E. a susţinut, în ianuarie, un concert extraordinar la Carnegie Hall ? Ştii că...” Şi noutăţile despre foştii colegi de clasă sau de liceu se rostogolesc trepidant, ca o avalanşă. Dintre sutele de elevi pe care i-a avut Ernest Neumann, nu cred că nu ştie de vreunul cu ce se ocupă, unde se află, ce a simţit sau nu în viaţă...

Rabinul Neumann în primăvara anului 1983

Stăm lângă un uriaş coş vârfuit cu toate fructele Edenului. Cojim mere, banane, portocale... Fructele (de aici şi îngrijorarea pentru livada mea din Comana) sunt singurul aliment faţă de care atât de echilibratul şi cumpănitul Ernest Neumann e... nestăpânit. Altfel, e aproape ascet, nu bea (alcool), nu fumează, nu este gurmand. Dar fructe consumă oricând şi oriunde, fără nicio reţinere.
L-am cunoscut înainte de a-i deveni elev. În faţa unei gropi proaspăt săpate, pe-o buză de deal înecat în norii tuciurii ai smogului uzinal. Din spatele catafalcului purtând sicriul de lemn negeluit, i-am auzit vocea pătrunzătoare şi ritmată : „A căzut condeiul din mâna Profesorului Marosy...” Sosise la Reşiţa să-l înmormânteze pe Bunicul. Cu cât respect şi dragoste l-a înconjurat lumea oraşului meu ‒ foştii elevi ai bunicului, de toate etniile şi de toate credinţele. Deja atunci, în anii ’40, Ernest Neumann, rabinul de la Timişoara, era considerat o somitate, un înţelept.
I-am devenit elev la Timişoara. Orele sale erau aşteptate cu nerăbdare. (Erau, poate, singurele de la care nu se chiulea la vreun Dick Foran sau pe aleile de pe malul Begăi.) Erau ore de înălţare spirituală în care materia de predare se însufleţea cu escapade în contingent, cu educaţie cetăţenească, cu evadări în filosofia Zoharului, sau, pur si simplu, în comentarea ultimului editorial scris de Profesor în Banatul... Stima noastră pentru cunoştinţele profesorului era dublată de dragostea pentru un camarad apropiat, jovial şi generos, care ştia cum să ne ţină partea, cum să ne dea o mână de ajutor.
Ernest Neumann ‒ 85 de ani! Cu mintea la fel de zglobie şi inventivă, cu gândirea sa elastică şi profundă, cu memoria înregistrând fidel mii de destine şi sute de mii de pagini de înţelepciune ‒ intacte, prodigioase, vii, în permanentă alertă şi interes pentru noi.
Toma George Maiorescu[4], autor, eseist, poet
 


O insolită amintire

Vara anului 197?... Era vacanţa studenţească, iar eu, cu toate examenele luate, am fost angajat ca salvamar la Ştrandul Tineretului amenajat la liziera de la Pădurea Verde, pentru a face nişte bănişori pentru un sejur la Marea Neagră. Aşa zis salvamar, fiindcă în apa adâncă de un metru doar dacă săreai fejes[5] te puteai îneca, fiindcă te loveai cu capul de betonul de sub apă şi acolo rămâneai. În schimb, aveai alte activităţi obligatorii: erai garderobier, curăţător de gunoaie lăsate de mâncăcioşi, uneori chiar rupător de bilete la intrare. Într-o frumoasă şi călduroasă zi din cursul săptămânii, mare mi-a fost mirarea zărindu-l între cei întinşi pe nisip, prăjindu-se la soare, pe Neumann bácsi, rabinul comunităţii noastre evreieşti, omul pe care nici în vise nu mi-l puteam închipui în această ipostază.
„Péterke, gyere ide!”[6], m-a întâmpinat dânsul cu o voce atât de părintească, încât m-am grăbit spre dânsul cu curiozitatea unui copil cuminte, chemat de tatăl lui pentru a fi mângâiat pe creştet. Discuţia s-a înfiripat imediat, subiectul fiind, bineînţeles, Györgyike, frumoasa şi fermecătoarea lui fetiţă, care interpretase rolului Esterei la o serbare de Hanuca, atunci când eu îl jucam pe Mordehai, tatăl ei adoptiv. Din vorbă în vorbă, la întrebarea rabinului Neumann privind ocupaţia mea de salvamar, a trebuit să spun tot adevărul, că mai mult joc „66” decât muncesc... La care, nici una, nici două, provocat glumeţ de rabinul Neumann, am încins o serie lungă de partide de „66” în care, spre ruşinea mea, nu am reuşit să câştig niciuna, chiar şi atunci când aveam o pereche de 40 şi una de 20 în mână! Şi în această situaţie s-a dovedit că rabinul Neumann avea o memorie, dar şi o logică extraordinară, cu care reuşea să-i domine pe toţi cu care intra în contact! Şi să nu credeţi că nu am încercat, măcar o dată din 10 sau 15 partide, să-l întrec pe cel care a fost un extraordinar dascăl pentru mine şi nu numai pentru mine...
Acest text al lui Peter Fuchs, absent din motive de sănătate, a fost citit de dna Olimpia Cirimpei.
 


De ce sunteţi aşa de bun?

Este foarte greu de vorbit după ce s-au evocat atâtea amintiri frumoase despre domnul doctor. Aş dori să spun ce sentimente mă cuprindeau pe mine atunci când mă întâlneam cu dânsul. Mi-aducea aminte mereu de tata, de familia mea, în special de tata. Spuneau antevorbitorii mei că era un om care te pătrundea, care te analiza. Mie îmi dădea un sentiment de siguranţă. Ştiam că există cineva care îmi va răspunde la orice întrebare aş fi avut. Şi aşa era şi cu tatîl meu. Nu exista vorba „Astăzi nu sunt dispus să-ţi răspund” sau „Nu am timp” sau „Ai să vezi tu, când vei creşte mare, ai să înţelegi despre ce e vorba”. Avea răbdare să asculte problemele, emana bunătate. Sunt foarte puţini oameni care sunt oameni cu „O” mare. E un privilegiu să întâlneşti oameni în viaţă, care îţi lasă impresia că sunt buni prin esenţa lor. L-am întrebat odată: „Dar de ce trebuie să fim buni?” sau „De ce trebuie să existe şi oameni buni în lume?”, „De ce sunteţi aşa de bun? Enervant de bun!” La care dânsul mi-a dat un răspuns surprinzător: „Dacă toată lumea ar fi rea, atunci cum ar exista răutatea? Nu am recunoaşte-o, pentru că nu am avea termen de comparaţie”. În acelaşi timp, mă enerva, ca şi tata, când eram copil. De ce mă enerva? Pentru că ştiam că niciodată n-am să ajung sau aveam impresia că n-am să ajung la nivelul lor. Ar fi fost şi foarte greu... (...)
Aş mai vrea să citez ceva dintr-un interviu dat de domnul dr. Neumann. „Ce vi se pare mai important de transmis viitorimii din experienţa dumneavoastră de viaţă?” Răspuns: „Cred că trebuie să avem conştiinţa unui rol superior al existenţei, să nu trăim sub imperiul lui carpe diem, să nu ne închidem în carapacea unei vieţi înguste, egoiste. Acolo unde e o lacrimă, să căutăm să o uscăm. Să încercăm să aducem un surâs pe chipul semenului nostru. Să nu ne răzbunăm, să iertăm, dar să nu uităm vreodată nedreptăţile ce ni s-au făcut!”
Dr. Gheorghe Sebök, medic primar
 


L-am simţit ca pe un bunic

Bunica mea s-a dus şi ea, se împlinesc două săptămâni astăzi. Pe rabinul dr. Neumann l-am simţit ca pe un bunic, pentru că eu nu mi-am prins decât bunicile în viaţă. El ştia cât de apropiat îl simţeam. Noi ne amintim de dragul tău tată, Getta, cu multă afecţiune; şi nu doar în acest moment al anului. Pentru mine se încheie o etapă importantă în educaţia mea odată cu generaţia asta care se duce, generaţia bunicii şi a rabinului Neumann.
Aş vrea să fac referire la un lucru important, care se întâmplă odată cu pierderea acestei generaţii. Este vorba de avântul pe care îl iau negaţioniştii Holocaustului. Acest fenomen imposibil de înţeles, mai ales pentru noi, membrii Comunităţii evreilor, a primit un nou imbold acum, când puţini au mai rămas dintre cei care care au supravieţuit, au suferit şi şi-au pierdut o parte a familiei în acele vremuri. Din păcate, tinerii, atât cei în România, cât şi cei din alte ţări, nu-i mai au pe aceşti oameni în faţă, pe aceşti martori ai vremurilor. De aceea i-aş ruga pe prietenii Comunităţii noastre, deşi ştiu că nu e nevoie de un asemenea îndemn, să ni se alăture în momentele dificile prin cuvântul lor în presa scrisă, în audio-vizual ş.a.m.d., pentru a nu permite asemenea tentative de mistificare a istoriei. Colecţiile de memorii, de povestiri de viaţă, prin care se păstrează trăirea individuală a istoriei sunt şi ele benefice.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dr. Andrei Schwartz, informatician
 


Cât devotament avea el pentru Comunitate...

Este cam dificil pentru mine să trec de la studiul istoric la memorie, fiindcă, din punctul meu de vedere, abordarea istoriei cu instrumentele cercetătorului e una şi memoria este alta. În memorie şi în amintire intră sentimentele pe care le purtăm faţă de semenii noştri, acest lucru fiind o componentă fundamentală a fiinţei fiecăruia. În această seară vorbim mai puţin de istorie şi mai mult de memorie şi de aducerea în prim plan a chipului şi a alurii personalităţii lui Ernest Neumann.
În 1968, când l-am întâlnit pentru prima oară pe rabinul Neumann, eram la un moment trist din viaţa mea: îl înmormântam, la cimitirul evreiesc din Lugoj, pe tatăl meu. Rabinul Neumann a ţinut slujba în faţa mea, a unui copil naiv şi cu mare dragoste pentru tatăl său. A doua întâlnire a fost într-un moment de prim pas către maturitate, la 22 de ani. În toamna lui 1977, la un an după ce am terminat facultatea, l-am întâlnit aici, în sediul Comunităţii, fiind invitat în urma unui telefon la o discuţie. Discuţia cu tânărul Victor Neumann era, cum spunea doamna Smaranda Vultur, filtrată de ochii sfredelitori ai rabinului Neumann, care m-a impresionat din primul moment prin ţinuta pe care o avea, prin faptul că schimba foarte repede româna cu maghiara şi maghiara cu româna, că răspundea la telefon folosind o a treia limbă. Ulterior, mi-am dat seama că doctor Neumann ştie şi ebraica modernă foarte bine şi că este un specialist în ebraica biblică. Era curios, voia să ştie totul despre mine şi ştiu că nu era aşa numai în cazul meu, ci se interesa în general despre semenii lui, iubea oamenii. Întreba despre tata, despre mama, despre bunici, despre locul copilăriei, despre şcoala pe care am făcut-o. Totodată, inventaria tot ceea ce îi spuneai şi, după zece ani, îţi reproducea cu exactitate ceea ce i-ai spus în întâlnirile precedente. Pentru mine care, la vârsta de 22 de ani, nu mai aveam nici tată, nici mamă, el a însemnat multă vreme un adevărat părinte, un om care m-a îndrumat, care îmi spunea ce trebuie să fac şi ce nu e voie să fac. Era întotdeauna cald, dar ştia să fie ferm.
M-a ajutat foarte mult atunci când nu am avut serviciu, mi-a oferit masa gratuit la cantină. M-a invitat să ţin câteva conferinţe în cadrul Comunităţii. M-a ajutat să stabilesc legături care mi-au deschis căi noi. M-a recomandat rabinului Rosen la Bucureşti şi m-am dus să-l întâlnesc pe rabinul Rosen; m-a recomandat lui Scheiber Sándor[7] la Budapesta şi aşa l-am întâlnit pe marele erudit Scheiber Sándor care fusese prieten şi coleg cu el la seminarul rabinic din Budapesta.
Este interesant că persoana din familie care m-a cunoscut cel mai repede şi m-a identificat ca stare de suflet a fost doamna Neumann care i-a atras atenţia rabinului: „Ai grijă de Victoraş!” Ea a fost prima care mi-a remarcat înclinaţiile pentru cercetare, pentru studiu. Şi, atunci când l-am întrebat pe rabinul Neumann: „Pot să intru în arhiva Comunităţii şi să fac cercetare istorică?”, el mi-a răspuns: „Ascultă ce-ţi spun: soţia mea zice că da. Eu am nişte reţineri, dar sper să faci treabă bună. Vezi însă că totul e în pivniţă; şi e în dezordine. Am să chem pe cineva să facă ordine.” L-a chemat pe istoricul Geza Kovács de la Arad şi l-a pus, timp de trei săptămâni, să aranjeze cât de cât arhiva, pentru că urma să intre Victoraş în arhivă. În fine, a rămas destul de mult praf, când am ajuns eu să lucrez acolo, cu masca pe figură... În fiecare zi când terminam de studiat şi de căutat documentele, mă duceam şi dădeam un raport rabinului. „Na, ce-ai găsit, Victoraş?” „Un document care spune când s-a ridicat sinagoga din Cetate; şi am găsit proiectul arhitectural al sinagogii. Acolo sunt toate datele în legătură cu materialele care au fost cumpărate, banii care au fost cheltuiţi pentru mozaic, ce bani s-au dat pentru constructor, de unde s-au adus materialele, de la Viena, de la Roşia Montană, de la Budapesta, de la Timişoara.” Zice: „Foarte interesant! Continuă şi te rog să mă ţii la curent cu tot ce găseşti”. Mi-a spus odată: „Istoricii trebuie să înţeleagă faptul că şi memoria noastră contează; şi că ceea ce-ţi spun eu nu poţi să afli din niciun document. Ceea ce am simţit eu în timpul războiului şi presiunea care a fost asupra mea, astea nu le poate reda niciun document.” Atunci am început să înţeleg într-adevăr că şi documentul de arhivă, dar şi înţelegerea stării de suflet, a sensibilităţii oamenilor, a suferinţei care nu este transcrisă în documente sunt la fel de importante pentru înţelegerea epocii. Prin urmare, am ascultat cu atenţie tot ceea ce povestea rabinul, pentru ca să înţeleg mai bine documentele pe care le găseam în arhivă. A fost o lecţie bună.
Vă mai povestesc încă un singur lucru pe care probabil că nu-l ştie nimeni. Eu l-am văzut pe rabinul Neumann în ultimele sale zile de viaţă. La Comunitate a sosit ambasadoarea Israelului. Rabinul fusese operat cu trei zile înainte. Îmi spune: „Victoraş, ce faci, ai venit?” „Da, am fost chemat să mă întâlnesc cu doamna ambasador, doamna Rodica Radian-Gordon.” Zice: „Tu ştii ce mi s-a întâmplat? Am fost operat”. Zic: „Când aţi fost operat?” „Acum trei zile, ieri am ieşit din spital.” Cred că era într-o zi de luni, vineri avuse loc operaţia, duminică a ieşit din spital. Urcam pe scări şi l-am ţinut de braţ. Îi tremura mâna. „De ce aţi venit astăzi?” l-am întrebat. „Nu sunteţi în cea mai bună formă şi era bine să rămâneţi acasă.” „Când vine ambasadorul Israelului, eu nu pot să nu fiu aici. Cât timp trăiesc, eu trebuie să primesc pe reprezentantul statului Israel. Nu se poate ca eu să nu fiu aici atâta vreme cât am viaţă.” Răspunsul lui m-a impresionat, a fost colosal. A continuat vizita, s-a purtat absolut impecabil pe tot parcursul acelei dimineţi, de la ora zece până la unu. N-a arătat nimic. Am plecat de aici la Universitate, am avut acolo o întâlnire cu rectorul Universităţii, împreună cu doamna ambasador; şi, în faţa Universităţii, când am ieşit, ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere. Aflam peste câteva zile că nu mai este. A fost profund impresionant pentru mine cât devotament avea el pentru Comunitate, pentru spiritul comunitar, pentru Israel. Crezul său era unul adevărat, unul autentic. L-am simţit, l-am descoperit ca atare întotdeauna, în toate împrejurările. V-am povestit acest episod, pentru că a fost ultima întâlnire pe care am avut-o cu rabinul Neumann şi m-a marcat profund.
Rămăsese egal cu sine, un om cald, care îşi îndrăgea semenii. Era o figură emblematică, o personalitate de referinţă nu numai în Comunitatea evreilor, ci şi în viaţa culturală, religioasă, multiconfesională a Timişoarei, a Banatului, a întregii Românii.
Victor Neumann, istoric, profesor la Universitatea de Vest Timişoara