Mărturii
În dreapta puteți selecta categoria care vă intersează. Când căutați un nume specific, folosiți funcția de căutare.
DIN SECȚIUNEA "DIVERSE"
Interviu cu Nicolae Carandino. Adevarul trebuie spus cu toate riscurile
Nicolae Carandino, gazetar, memorialist si cronicar dramatic, se naste la Braila la 19 iulie 1905. Provine dintr-o familie de origine greaca; tatal studiaza medicina la Bolonia si la Paris cu Charcot, este un spirit cultivat pentru care fiul va nutri un cult intreaga viata.
Citește mai mult30 DE ANI CU MIHAI BOTEZ,
Cu antrenamentul matematic din studentie si din teza de doctorat, putea deveni un profesionist al teoriei probabilitătilor. Însă temperamentul său, bogata sa cultură, umanistă si stiintifică deopotrivă (era stimulat în acest sens si de arborele său genealogic, de educatia primită în familie), îl solicitau în directii dintre cele mai variate. În aceste conditii, tentatia relatiei matematicii cu lumea avea să devină pentru el mai puternică decât tentatia matematicii ca lume. Sfârsitul anilor '60, ai unei relative liberalizări, si începutul anilor '70 aveau să-i ofere un prilej extraordinar. Profesorul Mircea Malita, pe atunci ministru al Învătământului ("o floare rară în grădina nomenclaturii", cum l-a numit liberalul Dan A. Lăzărescu), a initiat dezvoltarea, în România, a noului domeniu privind studiul viitorului. În acest scop, înfiintează la Universitatea din Bucuresti "Centrul International de Studiere a Viitorului si Dezvoltării" (afiliat la Federatia mondială de acest profil) si îl numeste pe Botez director al acestui Centru. Alegerea s-a dovedit inspirată. Botez se orientează cu pasiune si talent în această directie si, în ciuda restrictiilor politice de tot felul, reuseste să stabilească legături cu numeroase institutii si persoane din alte tări. Capacitatea sa de a-si seduce interlocutorii care ne vizitau tara a avut, în această privintă, un rol esential. Interventiile orale ale lui Mihai Botez aveau o căldură umană, o finete a nuantelor si o subtilitate a umorului si ironiei care captivau si multi dintre cei care-l întâlneau doreau să-l păstreze ca prieten.
La un moment dat, Centrul condus de Botez devine o componentă a Sectiei de Studiul Sistemelor, tocmai atunci înfiintată la Universitatea din Bucuresti, încredintându-mi-se directia ei. Sediul nostru era pe strada Mihail Moxa, într-o casă veche, boierească. Am functionat acolo până la cutremurul din martie 1977, ca o adevărată insulă de libertate intelectuală despre care putem spune acum că a prefatat disidenta lui Mihai Botez de mai târziu. Mi-i mai amintesc cu plăcere de acolo pe arhitecta Mariana Celac si pe Paul Dimitriu, jurist, amândoi "pe aceeasi lungime de undă" cu Botez si având, ca si acesta, o largă deschidere intelectuală, o vastă cultură si un deosebit simt al umorului. Acolo veneau în vizită intelectuali apartinând celor mai variate specialităti si pe această cale s-au initiat o serie de cercetări interdisciplinare nu lipsite de ecou.
Mihai Botez devenise cunoscut în lumea cercetărilor prospective si figura ca membru în câteva comitete editoriale internationale ale unor reviste de profil.
La câteva zile după cutremurul din 1977, Sectia de Studiul Sistemelor a fost obligată să evacueze în 24 de ore sediul din str. Mihail Moxa, obtinând în schimb un spatiu mult mai restrâns, la etajul al patrulea al clădirii Facultătii de Matematică. Graba cu care fusesem evacuati dădea impresia că o altă institutie urma să se instaleze imediat în spatiul părăsit de noi. Contrar acestei asteptări, casa respectivă a rămas multi ani pustie. Cauza reală a evacuării noastre era de ordin politic, asa cum s-a putut verifica ulterior. Informatori care să semnaleze Securitătii starea de spirit de pe Mihail Moxa nu au lipsit, iar cutremurul din martie 1977 a fost urmat, după cum se stie, de un al doilea cutremur, al declansării miscării Goma, care a pus puterea comunistă de la noi în fata unei situatii fără precedent.
A urmat declaratia de disidentă a lui Mihai Botez (urmat îndeaproape de Mariana Celac, solidară cu el până la sfârsitul regimului Ceausescu). Îmi aduc aminte ziua în care Botez, însotindu-mă, de la Facultate, de-a lungul Căii Victoriei, mi-a mărturisit decizia de a-si face publică disidenta, după ce îi prevenise pe o serie de prieteni din Occident, figuri importante ale cercetării prospective, asupra intentiilor sale; aceste personalităti, reprezentând institutii de seamă, urmau să intre în alertă în momentul în care regimul Ceausescu ar fi încercat să-l "pedepsească" pe Botez. Ne-am despărtit în apropierea casei mele si, urcând în apartament, observ că era ora buletinului de stiri si deschid radioul. "Europa Liberă" tocmai transmitea mesajul de disidentă al lui Mihai Botez.
Care a fost ecoul acestui eveniment printre colegii lui Botez de la Facultatea de Matematică? De obicei, când cineva "iesea din rând" (sub aspect politic), reactiile erau de mai multe feluri: 1) e un naiv, crede că va schimba cu asta ceva, dar se înseală; 2) din cauza unor oameni de acest fel vom suferi noi, restrictiile se vor intensifica, vom obtine tot mai greu aprobări de plecare în străinătate; 3) e un agent provocator, pus de partid să ne încerce; 4) e nebun, un om în toate mintile nu si-ar permite asa ceva; 5) o face pe nebunul, ca să pară interesant, să atragă atentia asupra lui; 6) iată un om curajos, care strigă adevărul pe care noi ceilalti îl stim, dar ne e frică să-l spunem; 7) (reactia tipică a activistilor de partid) e în solda unor agenturi străine.
Reactiile 1, 2 si 4 aveau la bază impresia că în orizontul de asteptare al generatiei noastre era exclusă căderea comunismului. Reactiile 3, 5, si 7 erau în bună măsură determinate de atmosfera generală de suspiciune, de mentalitatea conform căreia, în fata fiecărei declaratii publice, trebuia să te întrebi ce se ascunde în spatele ei, pe ce scenariu se sprijină, cum trebuie ea înteleasă. În această capcană a suspiciunii am căzut mai toti, de la activistii de partid până la oamenii de rând. De aceea poate reactia 6 era mai putin frecventă, inclusiv în cazul lui Mihai Botez. Dar noi, cei care-l cunosteam bine, stiam că aceasta era interpretarea corectă a atitudinii sale.
Printre cei care nu apreciau disidenta lui Botez se aflau si intelectuali de seamă. Ne pare rău că la reactii de tipul 1 si 2 trebuie să includem si pe filosoful Constantin Noica. Cu prilejul întâlnirilor din cadrul "Cercului Moisil", la un moment dat, nu stiu cum a venit vorba despre fumătorii de pipă, fiind evocat în această ordine de idei si Mihai Botez. La următoarea noastră întâlnire, Constantin Noica, înainte de a-si începe pregătirea meticuloasă a tutunului de pipă, mi-a întins o frumoasă cutie cu acest produs si mi-a spus: "Pentru Mihai Botez; dar rugati-l din partea mea să se astâmpere" (în acel moment, Botez îsi afirma cu insistentă disidenta la "Europa Liberă"). Recunosteam în gestul filosofului de la Păltinis atât tandretea cu care-l înconjura pe Mihai Botez ca om si ca intelectual, cât si dezaprobarea disidentei sale.
Fapt este că în jurul lui Botez se crease un relativ spatiu gol, tot mai putini erau cei care mai schimbau cu el o vorbă, mai mult decât un salut, iar unii îl evitau si pe acesta din urmă. Până si unii colaboratori pe care-i formase profesional se îndepărtaseră de el. Mă întreb ce-ar spune azi, la o oră a adevărului, toti cei care s-au făcut complici, într-un fel sau altul, la această punere în carantină a unui om de curaj? Nu le-ar veni usor, mai ales că unii dintre ei ne dau acum lectii de democratie. E, într-adevăr, greu să-ti asumi trecutul, cu luminile, dar si cu umbrele sale; cu aceeasi dificultate se scrie si istoria unui popor, a unei tări.
Matematica românească a mai cunoscut, de-a lungul istoriei ei, profesori care "ieseau din rând". Din perioada de început a anilor '40 a rămas vie amintirea actului de curaj al profesorului Gheorghe Vrânceanu, care, în plină ascensiune a miscării legionare, i-a dat afară, din amfiteatrul în care-si tinea cursul, pe studentii legionari care se dedau la manifestări huliganice. În perioada stalinistă, geometrul Radu Rosca si Eugen Dobrescu, asistent al profesorului Miron Nicolescu, au înfundat puscăria, drept răspuns la gestul de libertate pe care si l-au permis. Mihai Benado, asistent al profesorului Dan Barbilian, era încadrat de colegii săi la unul sau altul dintre tipurile 1, 2, 4, 5, pentru simplul motiv că refuza să participe la sedintele de sindicat, până nu i se explica de ce e nevoie de sindicat. Emil Perjeriu, analist principal la Centrul de Calcul, a devenit student abia la 40 de ani, după ani de puscărie politică.
Un caz mai deosebit este cel al lui Costake Teleman, unul dintre cei mai valorosi geometri ai României postbelice. Fără nici o umbrelă de protectie în Occident, el a fost un disident pe cont propriu, care i-a înfruntat pe unii activisti de partid din propria sa catedră, strigându-le în fată nulitatea profesională.
Profesorul Teleman a fost un personaj incomod chiar si pentru cei care doreau să-l protejeze. Într-o perioadă în care credinta în Dumnezeu, manifestată discret, fără gesturi publice, era cât de cât tolerată, Teleman a tinut să-si declare atasamentul său fată de religie si incapacitatea sa de a face educatia ateistă a studentilor, asa cum i se cerea în calitatea sa de îndrumător de grupă de studenti. De asemenea, a refuzat să semneze un jurământ din care lipsea referirea la credinta strămosească. A suferit pentru aceste gesturi, pentru unii gratuite, multă vreme nu a avut dreptul de a tine cursuri si seminarii, pentru a nu-i contamina pe studenti cu o atitudine care nu era "pe linie"; dar ne-a dat tuturor o lectie de onestitate, de respect al unor valori morale care nu se pot niciodată perima.
Mihai Botez devenise, în anii '70 si '80, un autor cunoscut multor specialisti în problematica viitorului si dezvoltării, semnificativă fiind prezenta sa în diferite organisme internationale de profil. În anii '80 lucra la o monografie consacrată unor scenarii posibile pentru Europa de Est (unele părti fuseseră prezentate la radio Europa Liberă); dar, cum bine se stie, evolutia evenimentelor a invalidat toate scenariile pe care stiintele politice le-au elaborat în această privintă.
Anii săi de formare, ca matematician, i-au întretinut fascinatia pentru trei culmi ale matematicii românesti: Barbilian, Onicescu si Moisil. Primului - acelasi cu poetul Ion Barbu - i-a dedicat o monografie care, dacă ar fi fost publicată atunci când el a depus-o la Editura Cartea Românească, la începutul anilor '70, ar fi avut probabil un impact important asupra modului de a-l întelege pe marele nostru poet-matematician (cartea a apărut recent la Editura Fundatiei Culturale Române); cu cel de al doilea, a publicat în colaborare o carte privind aspectele informationale ale dezvoltării sociale, simptomatică pentru emergenta paradigmei informationale în domeniul social; din verva celui de al treilea s-a impregnat pentru tot restul vietii sale, iar cei care au stat la taifas cu Mihai Botez stiu că aproape de fiecare dată el evoca măcar o vorbă de spirit a lui Moisil. Ca si acesta din urmă, Botez trăia umorul ca o stare cvasi-permanentă. Moisil ne învătase că matematica trebuie făcută în stare de bucurie, iar Botez, pregătit prin toate datele sale să adopte acest mod de existentă, a extins întelepciunea moisiliană la ansamblul activitătii sale intelectuale.
După cum mi-a mărturisit Mihai Botez, cartea despre Ion Barbu nu a fost publicată de Cartea Românească, deoarece nu a primit un aviz favorabil din partea lui Alexandru Paleologu, pe atunci redactor la această editură. Poate că recentul laureat al Premiului de excelentă în cultura românească ar putea aduce o clarificare în această privintă. Cartea s-a plimbat apoi si pe la alte edituri, dar între timp disidenta autorului făcea imposibilă publicarea. Acum, la aparitia ei atât de târzie, constatăm că ea se bucură de o bună primire din partea unui critic exigent ca Marin Mincu. Dar asupra acestei cărti vom reveni cu o altă ocazie.
Evolutia post-decembristă a lui Botez, ca si a multor altor intelectuali români, nu a fost lipsită de o anumită derută, explicabilă prin faptul că am fost luati cu totul pe neasteptate de evenimentele care au survenit. Improvizatia, bâlbâielile, ezitările, stângăciile erau vizibile la tot pasul. Pentru Botez, a contat probabil si faptul că revolutia decembristă l-a surprins în-tr-un moment în care el se afla de mai mult timp în Occident si pierduse simtul realitătilor din tară. Am verificat personal acest fenomen, ori de câte ori m-am aflat departe de tară pentru o perioadă mai lungă; evenimentele din România erau percepute, în această situatie, într-un mod deformat, îngrosat, caricaturizat în toate sensurile posibile. În câteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activitătii mele la universităti canadiene (1992 si 1994) am observat profundele frământări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate. Ultimul nostru dialog a avut loc în primăvara 1995, când
l-am invitat să participe cu o comunicare la sesiunea dedicată centenarului Ion Barbu-Dan Barbilian, pe care o organizasem la sectia de stiinte matematice a Academiei Române. A acceptat cu entuziasm, dar si cu îndoială, această invitatie iar scrisoarea sa de răspuns (programată pentru a fi reprodusă ca o anexă în volumul În oglinzi paralele, dar omisă în mod inexplicabil) este semnificativă în această privintă. Rămăsese chiar ca Mihai Botez să fie prezent la Bucuresti si să-si prezinte personal comunicarea "Ion Barbu, Dan Barbilian si 'cele două căi ale Consistentei'", asa cum atestă programul tipărit al sesiunii care a avut loc la 23 mai 1995.
Dar... n-a fost să fie. S-a stins din viată, într-un chip nu lipsit de un anumit mister, chiar în acele zile. Mi-am adus atunci aminte ceea ce îmi mărturisea în 1988, când mă vizitase la Washington D.C., cu prilejul participării mele la un congres. Spaima de moarte îl urmărea. Probabil că nu era lipsită de temei.
Întâlnirile ulterioare, cu venerabila sa mamă, mi-au adus în atentie imagini deosebit de expresive din copilăria lui Mihai. Este păcat că această Doamnă octogenară, de o mare vioiciune intelectuală, nu-si deapănă în scris amintirile. Formatia ei literară si formatia muzicală a tatălui (dispărut de mult) lui Mihai au marcat în mare măsură evolutia copilului lor, trezit la viata constientă în plină ascensiune a puterii comuniste în România, dar înzestrat cu bune instincte si cu "cei sapte ani de-acasă".
Masa rotundă de la Târgoviste, organizată la initiativa d-nei Magda Botez, văduva lui Mihai Botez, în cadrul Congresului din iunie 1997 al Academiei Româno-Americane (ARA), ne-a atras atentia asupra respectului si dragostei cu care familia înconjoară memoria celui dispărut; aceleasi simtăminte le regăsim la sora lui Mihai, d-na Viorica Oancea, si la familia acesteia.
La respectul lor îl adăugăm pe al nostru si apreciem gestul ARA de a fi inclus în programul de la Târgoviste acest eveniment. La Târgoviste am prezentat o primă variantă a acestei evocări. Acum, la cinci ani de la disparitia lui Mihai Botez, încă resimt o jenă, dacă nu chiar o vinovătie, pentru a nu fi avut curajul său.
- STUMBLEUPON
Despre acest articol
Autor: Solomon Marcus
Editura: România literar?, nr. 15 din 19 aprilie
Anul publicării: 2000
Categorii: Diverse
Cărți. Ultimele apariții
Blog-uri: articolul săptămânii
Orlando Figes: „REVOLUŢIA RUSĂ 1891-1924. TRAGEDIA UNUI POPOR”
Constantin Vasilescu
constantinvasilescu.wordpress.com
Colectibile
Împărtășește-ți experiența
Cei care doresc să își publice memoriile sau să își împărtașească experiența o pot face trimțându-ne memoriile în formă electronică la editor@memoria.ro sau folosind mesajele, cu condiția de a respecta regulile adoptate de editorii sit-ului.
De asemenea, puteți folosi adresele de mai sus pentru a ne semnala articole/site-uri web din domeniul istoriei orale pe care ați dori să le includem in site-ul memoria.ro, evident odată obținut acordul autorilor/publiciștilor originali.