Maestru al cuvantului, era un conferentiar de calitate. Cursul sau de Estetica filosofica, doct, captivant si prin calitatile scriitoricesti era cel mai frecventat, alaturi de cel de Logica si Metafizica al lui Nae Ionescu.
L-am cunoscut insa mai de aproape ca om deschis confesiunii, mai tarziu, in anii cand a fost presedinte in comisiile de bacalaureat si l-am insotit ca secretar in acele comisii. Am fost astfel, impreuna de multe ori, la Timisoara si la Aiud, cunoscandu-l nu doar in calitatea oficiala de prestigios presedinte si examinator de-un deosebit tact, ci in aceea, mult mai pretioasa, de om apropiat, deschis confesiunii si dialogului; fiind mereu impreuna, nu numai in timpul examinarii, ci si cand eram invitati de "personalitati" locale, cum a fost cazul la Aiud, unde am fost condusi in renumitele pivnite de vinuri ale unui mare viticultor din regiune. Au fost si alte imprejurari, cand i-am remarcat calitatea, rara, de om dispus confesiunii. Mi-au ramas in amintire, mai ales cele de la Timisoara, asupra carora voi starui in cateva cuvinte.
In frumosul oras de pe Bega, urbe cu aspect occidental, civilizat, stralucind prin curatenie si comportarea civilizata a locuitorilor, se afla unul din fostii sai studenti, Neculce (unde-o mai fi, va mai trai oare?) care-i audiase cursul la Facultatea de Litere si Filosofie din capitala; venea acum zilnic sa-l vada pe fostul sau profesor. Ne-am imprietenit repede, in urma amintirilor noastre, retraind impresii comune din timpul studiilor. E viu in amintire, printre altele, un episod aparte, pe care-l redau fugar, in cateva cuvinte. Profesorul ne-a intrebat odata, unde-am fost cu o seara mai inainte. Spunandu-i ca am petrecut impreuna, ca-n timpul boemei studentesti cu bune dispozitii bahice, Vianu a replicat: !Profesorul ar fi preferat, evident, sa fie cu noi, fostii sai studenti.
Vianu era o natura colocviala, sociabil, afabil. L-am cunoscut atunci nu numai in calitatea de examinator de-un deosebit tact, ci si in aceea de om deschis confesiunii si dialogului.
Cultiva si un fin umor. Intr-o serie de candidati ce urmau a fi examinati, se afla un elev cu un nume rar intalnit, de-o rezonanta incitanta: Bixantiu. Izbit de sonoritatea numelui, se apleca spre mine si-mi sopti: "Ce nume original!... Trebuie ca-i din traditia dacica!..."