La aparitia unei noi carti, autorul venea la Bucuresti si timp de o zi, instalat lao masa in libraria editurii, dadea autografe. Acolo l-am cunoscut in 1933 cand ii aparuse romanul Golia. Era un om inalt, brunet cu ochi albastri si tenul masliniu, model de frumusete virila, care te intampina cu o cautatura deschisa de ai fi zis ca il cunosti de cand lumea. Remarcai si o eleganta necautata in imbracamintea si in miscarile lui. Eram student si faceam parte din grupul unei reviste Herald ai carei redactori indicati pe o coperta se mandreau a fi colegii mei de la Litere, Neagu Radulescu si Miron Suru. In numele acestei publicatii i-am solicitat atunci un exemplar din carte, despre care am si scris, iar pretuitul autor mi l-a oferit cu gratie si cu un autograf pe care-l tin minte si acum: Tanarului V. B. pe fata caruia mi se pare ca vad steaua unui suflet plin. Ionel Teodoreanu."

Ziua cu autografele avea caracterul unei adevarate demonstratii de simpatie a bucurestenilor pentru scriitor, care stia sa le raspunda admiratorilor pe aceeasi lungime de unda. El mi-a povestit atunci ca de curand fusese invitat la Cluj sa tina o conferinta si oamenii din marele municipiu al Transilvaniei l-au primit si ei imparateste. Dupa acea conferinta au mai fost intalniri, vizite si mese, atat la autoritati cat si in casele unor universitari clujeni care i-au ramas prieteni. Si la Bucuresti isi facuse amicitii durabile si faima lui de avocat a cucerit curand cetatea lui Bucur, pana in a-l determina, peste vreo trei ani, sa se mute aici. Isi gasise atunci o locuinta amintind-o pe a bunicilor din propriile scrieri. Era o casa veche boiereasca, cum se zicea, cu odai mari, ce isi deschidea ferestrele spre o gradina, si era situata la sfarsitul unei alei ce pornea din strada Romana, imediat dupa intersectia cu Polona. Acolo m-a poftit nu odata si acolo am cunoscut-o pe Stefana Velisar- Teodoreanu, sotia lui si pe cei doi baieti ai lor.

Parasind Iasii scriitorul lasa in urma o intreaga lume, cu cercul Vietii Romanesti in cap, unde se formase, cu bunele amintiri pe care artistii Teatrului National din capitala Moldovei le pastrau despre fostul lor director si cu toate radacinile unei existente smulse dureros din acel loc. E drept ca si locul era acum mai saracit de valorile lui. Ibraileanu inchisese ochii intr-un sanatoriu din Bucuresti in 1936, dupa ce tot aici, cu un an inainte, la ziua cartii deschisa la Cercul Militar, romanul sau Adela ii aducea o calificare certa de prozator. Legaturile Teodorenilor cu criticul care semnase Literatura si Societatea erau intime si profunde, iar portretizarea acestuia l-a ispitit adeseori pe romancier. Dupa disparitia cunoscutului critic iesean, revista patronata de el s-a mutat si ea in Capitala.

Din scriitorii de vaza si de circulatie din acel timp, veniti din provincie, singurul pe care il socoteam a fi facut cariera in Bucuresti a fost Ionel Teodoreanu. Avea sa-i urmeze tot un moldovean, marele Sadoveanu, odata cu instalarea acestuia in capul concernului Adevarul si Dimineata din Sarindar. Cu tot succesul de vanzare al cartilor sale, Teodoreanu nu traia din scris, ci din veniturile de om al legilor. Vadul de jurist era un bun al familiei, castigat cu mult inainte de tatal sau, Osvald Teodoreanu, om inca in putere la acea data si avocat pledant bine cunoscut si la Bucuresti. Cand acesta avea procese aici, il intalneam la restaurantul Viticola de pe Campineanu colt cu Sfantul Ionica, local vizitat de obicei de artistii de la National si de la Opera. Fiii sai, Al. O si Ionel frecventau alte restaurante.

Avocatul Ionel Teodoreanu era foarte solicitat si nu numai pentru instantele de pe malul Dambovitei. Un important proces cu incendiatori de pravalii de la Galati i-a dat intr-un timp multa bataie de cap. Dar, printre picaturi, intre procese, pe parcursul unui an el gasea si timpul sa duca la bun sfarsit romanul asteptat de cititorii fideli. Pe deasupra mai tinea si cateva conferinte pe teme de actualitate culturala, de obicei intr-o sala de teatru, duminica dimineata. Una din ele,despre Rainer Maria Rilke, pe care mi-o amintesc, o tinuse la Teatrul Regina Maria de pe chei, devenit apoi Teatrul de Opereta, azi disparut. Marele succes al vorbitorului la aceste conferinte pornea de la impresia pe care ti-o facea placuta lui infatisare de om de viata, ce prin cuvant si gest iti punea de indata inima in palma, aratandu-ti ca i- ai inspirat toata increderea. Si cu aceasta certitudine intrai sub vraja si sub orizontul unei lumi a lui, cu o explozie in lant de metafore si metonimii, de originala patenta. Omul iubea poezia, el insusi poet, investind totul in aceasta religie a sufletului.

Dupa mutarea la Bucuresti scriitorul se imprietenise cu tinerii de la Universul literar, saptamanalul condus de fiul lui Stelian Popescu si devenise punctul de atractie al sezatorilor pe care acestia le organizau in Capitala si in tara. Printre ei se aflau si cativa legionari bine cunoscuti si s-au facut speculatii ca si scriitorul ar fi simpatizat cu respectiva miscare, cum suspectat de aceeasi vina a fost si eroul cartii sale, Tudor Ceaur Alcaz. Dar banuielile nu erau intemeiate, ca dovada evreii din romanele lui sunt totdeauna figuri pitoresti simpatice, iar mare parte din clientela avocatului Ionel Teodoreanu erau negustori din acelasi neam.

Daca la inceput veniturile avocatului Ionel Teodoreanu din Bucuresti puteau intrece nevoile si obligatiile familiale, declararea celui de al doilea razboi in Europa si apoi anul 1940, cu cedarile teritoriale, marea de refugiati si legiferarile rasiste din tara, au sporit greutatile pentru toata lumea. Intrarea noastra in razboi a dus raul mai departe, ca pe urma, dupa trei ani de front, semnarea armistitiului sa insemne ocupatie ruseasca si comunism. Se prabusea o intreaga lume si se sapau temeliile unei utopii. Scriitorul si familia lui, ca efect al luptei de clasa, au fost atunci evacuati din casa pe care o locuiau pe aleea din strada Romana si mutati intr-o darapanatura de pe Calarasi intre Hala Traian si Piata Mare. Elegantul barbat de odinioara, ras totdeauna proaspat si de buna umoare, putea fi vazut acum in niste haine roase si cu barba crescuta, dar nu mai putin cu aceeasi dispozitie optimista.

Nu putem lasa neremarcat rolul de mare cuceritor al romancierului care nu-si avea concurent. Conferintele lui erau totdeauna asaltate de lumea feminina, de la scolaritele adolescente la matroanele de varsta matusilor. La aparitia vorbitorului ele aplaudau si vociferau, dand adunarii de auditori caracterul unui adevarat happening. Scriitorul imi povestise odata ca la una din aceste intalniri publice tinute in provincie, complimentase pe o frumoasa doamna pentru bluza foarte eleganta pe care o purta, ca la plecarea lui din oras aceasta sa se prezinte la gara oferindu-i un imens buchet de flori, legat cu o fasie de matase alba, sfasiata din acea bluza. La acest capitol, al cuceritorului, si-au avut un rol moderator prin timp intelepciunea si tactul tovarasei sale de viata, Steafana Velisar, ea insasi om cu calitati deosebite si artist pretuit al cuvantului.

Idilele au fost multe, stiute si nestiute, dar tot registrul lor a ramas in umbra in fata unei tentative nereusite care l-a chinuit mult pe autorul Fetei din Zlataust. Era in timpul razboiului, cand pe scena teatrului din pasajul Majestic aparea un exemplar de lux al frumusetii feminine. Vederea ei, ca o lovitura de trasnet pentru vestitul curtezan, a fost fatala. Din clipa cand a vazut-o el n-a mai avut liniste si somn, pentru ca toate incercarile de a se apropia de femeia devenita a visurilor si a destinului, cum zicea, i-au fost zadarnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri si buchete de flori au ramas fara efect si total ignorate. Indragostitul se plangea acum cu amaraciune prietenilor si prietenelor, fara cea mai mica jena. Frumoasa neindurata de pe scena era Nadia Cantacuzino, sotie a aviatorului Bazu din istorica familie aristocrata si gratiile ei au stralucit si dupa plecarea din tara, distribuita in filme sub numele de Nadia Gray. De la aceasta nereusita, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a inceput sa fie vazut in fata paharului, el care se delimita totdeauna de aura bahica a bunului sau frate Pastorel si la masa nu bea decat rar o suta de grame de vin indoit cu apa. Acum facea si insemnari consolatoare ce sunau derizoriu cum ar fi: crasma e locul unde omul se intalneste cu vinul.

In cei douazeci si unu de ani, de pace si de razboi cat a durat prietenia noastra, pana la prematura lui disparitie (la 56 de ani) am asistat la multe momente care au marcat relieful unei existente. Am schimbat impreuna ganduri si marturisiri, unele in clipele cand nu stiam daca a doua zi vom mai fi in Bucuresti sau in viata, liberi sau incriminati, dupa practicile timpului, pentru atatea crime ce ne puteau fi puse in carca. I-am cunoscut cercul de familie si prietenii, pe colonelul in rezerva Lupascu, socrul sau, pe scriitoarea Margareta Miller-Verghi, rudenie apropiata si alte nume de familie ca Buzdugan, Vidrascu, Neculce, din cinul magistraturii si al vietii diplomatice.

Fire generoasa, mult inspiratul autor de metafore radia de bucurie cand putea face un serviciu cuiva. Il luase sub aripa sa protectoare pe poetul George Lesnea, care fusese tipograf la Viata Romaneasca si tinea sa-l vada omologat la grad de scriitor profesionist. Gratie interventiei sale, Editura Cartea Romaneasca i-a publicat lui Lesnea o traducere in versuri din Lermontov, pentru ca poetul stia limba rusa. In toate ocaziile ce i se iveau Teodoreanu lauda si talmacirile pe care Lesnea le avea gata facute din Serghei Esenin, dar din pacate versiunea Lesnea aparea ca o palida ebosa in fata celei publicate in volum de Zaharia Stancu, din acelasi autor. Numele lui George Lesnea are sa mai revina de asta data in compania altor trei scriitori: Tudor Arghezi, Geo Bogza si Lucia Demetrius, pentru ca foarte putina lume stia, ca incepand de prin 1939, acesti patru fauritori de fantasme primeau lunar, un ajutor banesc, de la industriasul Nicolae malaxa, fara nici o obligatie. Intr-o zi Teodoreanu mi-a marturisit ca gestul de senior al regelui fierului pornise de la o discutie in doi intre el si marele patron al Resitei, pe care-l cunoscuse tot cu prilejul unui proces. Acest varsamant in contul respectivilor a continuat pana la plecarea din tara a industriasului, prin anul 1947.

Facatorului de bine Ionel Teodoreanu nu-i placea niciodata sa se arate in aceasta ipostaza. Subsemnatul am stiut insa la timp ca dosirea lui Sadoveanu din fata furiei dezlantuite a guvernarii legionare lui i-o datoram. El l-a ascuns scotandu-l din Bucuresti in timpul critic, pe cel care patronase concernul ziarelor democrate, dusmanul de moarte al dreptei extremiste, avand la momentul oportun intuitia ca viata lui Conu Mihai era in pericol. Si cele intamplate au dovedit-o.

Dupa instalarea in tara a comunismului meseria de avocat cu veniturile ei era pe dric. O stea a baroului ca Teodoreanu abia isi putea trage zilele. Iar scriitorul avea o conotatie dezastruoasa, fiind socotit purtatorul de visuri si idealuri a unei lumi condamnate. Literatura lui facuse elogiul celor ce exploatasera poporul, ziceau dalhautii critici ai noii puteri. Dar prin anii cincizeci, dupa multa seceta, a venit putina apa si la moara juristilor si pledantilor, pentru ca incepuse seria de procese politice, cu sabotajul, cu partizanii din munti si complicii lor din sate. Aceste procese se judecau la instanta justitiei militare de pe strada Stirbei Voda din Bucuresti, unde fusese dezbatut si procesul Maresalului Antonescu. In drum spre aceasta adresa l-am intalnit pe Ionel Teodoreanu de multe ori, cand mergeam la Radio, si procesele in care pleda aici au mai ogoit nevoile familiei. Dar el nu se plangea niciodata. Mi-a spus insa cu destula scarba de o masura luata atunci in cadrul baroului, care-l lovea direct. Fiind foarte solicitat ca aparator al acelor cauze spinoase, toata clientela lui era trecuta pe numele unui colectiv, asa ca onorariul se impartea cu membrii acestuia. Intr-o zi intalnindu-l cand tocmai venea de la judecarea unui atare proces si era insotit de client, un cioban din satele Fagarasului, m-a luat de brat si am intrat toti trei intr-o carciuma de pe Popa Tatu ca sa-mi arate (citez) ce grai si duh curat au oamenii tai de la munte". Era vorba de insotitorul lui, cu care ne-am intretinut si cinstit acolo si nu m-ar mira ca figura acestuia sa fi ramas intr-o pagina de manuscris, sporind numarul unor siluete pitoresti si pline de inima ca Ionut Tarziu sau Ilie Painisoara, pe care i le stiam. Voia lui buna nu palise sub toate loviturile indurate si infatisarea boema nu-i schimbase firea domnului elegant si foarte ingrijit pe care-l cunoscusem cand eram student.

Intr-o imprejurare pe care nu mi-o mai amintesc, Teodoreanu imi povestise o anecdota care ilustra, de fapt, propria lui natura, printr-o metafora inspirata. Era vorba de doi copii frati gemeni, dintr-o familie instarita. Unul din ei bun si ascultator, impacat si bucuros de orice i se dadea, celalalt mofturos, dificil, facandu-i-se toate gusturile dar niciodata multumit. Vrand sa vada pana la ce limite poate sa mearga firea si caracterul celor doi, la un pom de Craciun mosul i-a adus mofturosului copil un tren electric, haine noi si bomboanele cele mai scumpe, iar pe numele celuilalt n-a lasat decat o balega de cal luata de pe ulita din fata casei. Copiii se scoala in dimineata sarbatorii si fug la pom sa-si caute darurile. Parintii vin si ei sa culeaga impresiile si il gasesc pe cel rasfatat stand tacut si mofluz langa teancul de cadouri, iar celalalt intampinandu-i radios, cu ochii scaparatori, le spune: - Tata, am primit un dar minunat! Mos Craciun mi-a adus o frumusete de manz alb care s-a intors in jurul pomului, s-a balegat si a zburat prin fereastra... Eram sigur ca aceasta dihotomica istorioara era creatia celui care o povestea, dar nu i-am spus-o...

Un comediant modern nota undeva ca scadenta unei vieti este ca polita care nu sufera amanare. Te executa pe loc. Asa a fost sa fie sfarsitul lui Ionel Teodoreanu. In dimineata de februarie 1954, cand dupa o zi si o noapte de viscol strazile orasului erau blocate cu dalme de nameti, el pornise totusi spre tribunal, pe jos, inotand prin marea de troiene. La doua sute de metri de casa isi da seama ca ziua de lucru e compromisa, tribunalul n-are sa lucreze si decide sa se intoarca. Tocmai ajunsese in fata pravaliei alimentare din cartier si vede ca e deschisa, se gandeste sa ia ceva pentru acasa, pe asemenea vreme e bine sa nu ai camara goala... si intra. Responsabilul il cunoaste, se saluta si schimba cateva cuvinte despre potopul de afara. Cand ridica mana aratand spre cutiile de conserve etalate sus in stelaj, omul de dupa tejghea isi vede clientul, ca lovit de trasnet, pravalindu-se pe spate in mijlocul magazinului...

A treia zi a fost inmormantarea. mi s-a telefonat ca eram delegat sa depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroana de flori la catafalcul disparutului. Cred ca era in strada Romulus adresa care mi s-a dat, o casa veche, foarte afumata si pe dinauntru si pe dinafara, unde fusese mutat scriitorul cu familia si unde nu ma invitase niciodata, iar acum intelegeam de ce. Cand am ajuns acolo, venind pe jos de la Foisorul de Foc unde locuiam, pe tapsanul de nameti din apropierea acelei case l-am gasit pe functionarul Florian de la Fondul Literar care ma astepta cu coroana. Am luat-o si am intrat. In mohoratul interior am gasit-o pe Stefana Velisar intre cei doi fii, strajuind impietrita, muta, trupul inert al celui care fusese sotul ei. I-am intalnit privirile fara expresie, ca si cand n-ar fi inteles nimic din ce s-a intamplat. Pe figura ei macra nici o lacrima.

Saracia isi arata din plin fata in acea odaie unde pe un divan ingust si jos era intinsa faptura fara viata a scriitorului, in costumul sport pe care i-l cunosteam (o haina pepita si un pantalon gri). Ceea ce m-a frapat indeosebi, fiind aici pusa in lumina, era incaltamintea, veche si ea, dar talpa de crep innegrita de uzura isi avea varfurile si calcaiele albe-galbui stralucitoare, pentru ca fusesera pesemne de curant refacute prin vulcanizare. Greu de gasit o mai graitoare dovada a mizeriei, pentru cel care in dricul iernii era nevoit sa poarte asemenea incaltari. Cosciugul inca nu era sosit dar preotul incepuse slujba.

In vreme ce inauntru se oficia prohodul, in jurul casei, cu mainile in buzunare si facand pasi pe loc in zapada se stransesera peste o suta de oameni, cei mai multi din cartier. Dintre confrati si prieteni n-am intalnit acolo decat pe Vintila Russu-Sirianu. Intr-un tarziu a sosit si sicriul, legat cu funii pe o saniuta trasa de doi dricari. L-au dus inauntru ca sa-si primeasca acolo pe robul lui Dumnezeu si blagoslovirile crestinesti.

La terminarea slujbei mortul a fost scos afara, in coparseul descoperit, sa fie vazut de cei veniti sa-l petreaca spre eternitate. Oamenii se miscau cu vadit efort prin curtea asediata de nameti dar totul trebuia grabit, cimitirul fiind departe, drumul greu iar mijlocul de transport nu era decat cel de la ricsa, aplicat la saniuta. Pravalia de pompe funebre accesibila pungii familiei nu avusese nici cai voinici, nici masina cu dublu diferential, pentru a infrunta potopul de zapada. Din casa a iesit un dricar in brate cu capacul cosciugului, si-a facut loc prin multime si asezandu-l unde trebuia l-a batut in cuie. Iar aceasta ermetica luntre a lui Charon, din lemn de brad, dat pe deasupra cu bait, care inchidea o existenta din speta invingatorilor, a fost legata iar pe sania ce o adusese. Era acum gata pentru ultimul drum.