Istorie românească în fotografii (IRIFA) este pagina de istorie cu cel mai mare număr de vizitatori. Dintre aceștia, până în martie 2013, peste 31.000 s-au declarat ”admiratori” (adică au apăsat explicit butonul ”îmi place” pe Facebook). Dacă creatorul ei, Alin Șovăială, ar fi fost om de afaceri – dacă el ar fi pornit o întreprindere comercială – investitorii s-ar fi arătat foarte interesați să îl susțină, căci așa creștere rapidă a numărului de ”clienți” este dovadă clară de succes, anunțând un profit pe măsură.
 
Alin a pornit însă o întreprindere educativă, fără nici o investiție financiară, dar cu o mare investiție de curiozitate, timp și dedicație. Profitul este al nostru tuturor, măsurat în numărul constant de vizite, în ce descoperim despre istoria neștiută și nebănuită, în comentariile vii. IRIFA a demontat la fel de rapid câteva clișee: ”pe Facebook lumea își pierde timpul”, ”pe cine interesează fotografiile  vechi, poate doar pe pensionari”, ”să lăsăm trecutul în pace, să ne vedem de prezent” -- și, în general, de ”treburile noastre” -- , sau chiar, se aude câteodată și asta, ” istoria e plicticoasă”.
 
Că în decurs de un an și jumătate IRIFA a creat o asemenea comunitate de vizitatori veniți de bună voie și participând activ la discuții arată că istoria contează și pentru cei care nu ar fi crezut să fie atrași de subiect și că lucrul făcut bine și constant, fără senzaționalul din alte medii de informare, atrage încă.
 
E clar că pagina nu are nevoie de recomandări în formă de articol cum e al meu, căci vizitatorii o găsesc și singuri. Dar, cum mi-am propus să trec în revistă paginilie de Facebook dedicate memoriei și istoriei românești, înrudite cu situl nostru, găsesc că este interesant sa încercăm să aflăm pe ce se bazează succesul IRIFei… aș fi curioasă să aud opiniile voastre, încep prin a le înșira pe ale mele – care se bazează și pe un schimb de mesaje cu Alin Șovăială.
 
Cred că în primul rând este vorba de acea esențială componentă a inteligenței, curiozitatea. Hrănită, curiozitatea poate avea norocul să se transfome în pasiune, iar pasiunea, la rândul ei, întreține acțiunea zilnică, cea de alcătuire a paginii. Alin nu este istoric, are o meserie practică, care îi lasă timp pentru curioizitatea devenită pasiune:
 
 ”Totul a pornit de la o fotografie păstrată în familie, a unui strabunic care a luptat la Turtucaia în primul război mondial.”, spune el. ”Și de acolo totul e poveste. Am încercat sa aflu mai multe, am aflat ca a fost decorat și ca s-a intors viu din război, apoi am aflat că încă o generație a participat la celălalt război însă n-au mai avut o soartă atat de bună. Pe urma povestea extraordinară a unui alt străbunic, care luptând, cade prizonier la Cotul Donului și revine acasă la 7 ani după ce fusese declarat mort - și povestile continuă. Toate astea au stârnit o pasiune care a angrenat dorința de a afla cât mai multe povești. Și ce modalitate mai bună și mai corectă de a spune o poveste decât imaginile?”
 
Creatorul paginii și vizitatorii săi, avem cu toții plăcerea de a descoperi istoria cum ea nu s-a învățat la școală: în imagini netrucate care, înfățișându-se direct nouă, ne vorbesc cu o mie de cuvinte, cum spune zicala engleză, dar cu cuvinte proprii, neintermediate de istoric: la vederea fotografiilor ne formăm impresiile noastre, avem documentul-sursă în fața ochilor. Obișnuiți cu intermedierea prin text, suntem de cele mai multe ori surprinși de ceea ce descoperim cu ochii noștri. Așa crede Alin: ”Dintre toate, imaginile au cea mai mare sinceritate istorică , sunt poate mai sincere decat vorbele sau decât orice scriere.”
 
Începuturi se fac pentru a preda istoria astfel: în programul de bacalaureat internațional pe care l-a urmat fiica mea,  analiza de surse istorice de acest gen este o parte importantă a metodei de învățare – tocmai pentru a susține și dezvolta gândirea proprie, contactul direct cu istoria. Bineînțeles că imaginea trebuie situată într-un context istoric – pentru asta există textele și cărțile – dar imaginea fotografică conferă un și mai mare grad de autenticitate faptului istoric recent – fără îndoială.
 
Eu aparțin generației care a învățat istoria la școală în nu mai puțin de cinci versiuni. Pomenesc aici doar trei dintre ele: în clasa a 5-a, pe la mijlocul anilor 65, Uniunea Sovietică era marele nostru prieten; în 1968, după invazia Cehoslovaciei, lucrurile s-au schimbat brusc, iar în ultimul curs introdus în grabă pentru studenții tuturor facultăților din țară, în 1977, sovieticii ajunseseră dușmani mai periculoși decât capitaliștii (care erau mai departe!). Nu e nevoie să spun că în nici unul din felurile de istorie de atunci nu ne erau arătate fotografii din perioada istoriei de început de secol XX sau a perioadei interbelice. Fotografiile din manuale erau mai degrabă celor ale eroilor trucați ei înșiși: Vasile Roaită et Co.
 
Alin Șovăială, născut la începutul anilor 80, aparține însă generației tinere și a învățat istorie la școală după 1989. În cuvintele lui, a ”învățat o singură istorie pentru că de atunci nu s-a mai schimbat nimic.” Poate că tocmai această imobilitate să fie explicația pentru care mult prea mulți elevi nu sunt atrași de subiect?
 
”Trebuie să fiu sincer și să spun că în școală istoria nu era printre preferatele mele, ba dimpotrivă chiar am fost de o mediocritate absolută. De curând mi-am pus intrebarea, oare dacă aș fi învătat atunci istoria printr-o metodă apropiată de ceea ce se intamplă azi pe pagina de Facebook , o istorie interactivă , bazată pe imagini, documente, discuții și împărtășirea opiniilor, probabil aș fi iubit-o mai mult. Cred că asta lipsește sistemului educațional de astăzi, interactivitatea și promovarea unor metode moderne de prezentare a istoriei în școli.”
 
Ei bine, de ce nu folosesc mai mulți profesori această metodă? Există doar computere și Internet în școli, elevii au computere și internet și acasă… Scânteia a dat-o Alin, se poate porni de aici… și consulta, fără îndoială, și manuale, și alte situri (www.memoria.ro ar fi unul dintre ele!).
 
Felul în care abordăm o materie poate crea o pasiune, sau, dimpotrivă, respinge. Alin împreună cu cei 31.000 de iubitori ai paginii sale confirmă asta zilnic: ”De un an și jumătate învăț istorie pe pâine , în fiecare zi , în fiecare lună fără ca pasiunea să se fi micșorat.”.
 
Fotografiile publicate sunt de toate genurile: de la doamne și domnițe, la scene de război, de la palate la imagini din sate și orașe de provincie, de la porturi populare la monumente, de la avioane și tancuri la afișe cu reguli de aprovizionare în timpul celui de-al doilea război mondial. Unul din acesta din urmă a stârnit neliniști, și e bine astfel, căci neliniștea duce la dialog. Imaginile puse pe pagină stârnesc de cele mai multe ori nostalgie, admirație, alte ori neînțelegere.
 
Aceste sentimente explică la rândul lor interesul intens și constant al vizitatorilor, care pot comenta, a schimba opinii, se pot contrazice sau cădea de acord.  IRIFA a devenit un club de istorie cu participanți de peste tot. Diferențele de opinie dovedesc că pagina are vizitatori de tot soiul, unii toleranți și deschiși față de descoperiri care nu totdeauna ne pot place (istoria netrucată nu ne arată mereu a fi perfecți, cum o face propaganda - și da, au existat momente negre și în istoria românilor), alții, dimpotrivă, lipsiți de toleranță. Această diversitate arată că IRIFA nu este ideologic închisă, ci vie, o oglindă a noastră. Cât timp administratorul ei reușește să modereze discuțiile – cu mare investiție de timp și, să sperăm, poate și cu ajutorul unor voluntari dedicați – pagina va rămâne o lecție exemplară despre cum se poate învăța și face istoria. Căci comentariile noastre sunt și ele o reflecție a istoriei noastre, nu-i așa? Când pierd măsura, comentatorii sunt admonestați aici în spirit constructiv:
 
”Undeva în toată cultura asta online, trebuie să existe un spațiu non-violent și non-discriminatoriu, noi încă nu suntem, dar putem să devenim. Depinde doar de voi să facem asta posibil. O idee venită din partea voastră, nu vă poate impiedica nimeni să o realizați. Aveți pagina asta, construiți ceea ce nimeni nu vă poate oferi, libertatea de a alege conștient cine ați fost, cine sunteți și cine vreți să fiți. Istoria poate fi limbajul vostru comun.” (Sunt cuvintele creatorului paginii către vizitatorii-colaboratori.)
 
Cu cât mai multă experiență adun, cu atât mai convinsă sunt că lucrurile nu se pot îmbunătăți decât prin inițiativă și responsabilitate proprie. Alin Șovăială a avut inițiativa și a dăruit comunitâții pagina IRIFA. Acum comunitatea trebuie să participe la ea responsabil. Este plăcut să descoperi că mulți – chiar cei mai mulți - o fac. Iată cuvintele unui comentator pe pagină, față de o situație conflictuală între două păreri opuse:
 
”Totuși nu cred că ar trebui sa-i jignim gratuit pe cei care au fost produsul școlilor comuniste fără acces la informația reală ci doar la propagandă. Acum putem vorbi și îi putem ajuta să înțeleagă realitatea pe cei care doresc. (…) De aceea cred că acest proiect Istorie romaneasca in fotografii trebuie continuat indiferent de natura comentariilor. Îi mulțumesc administratorului paginii pe această cale și sper să continue ceea ce a inceput. Pe cei care comentează îi putem ajuta și noi sau ignora în funcție de situație. Așteptăm poze noi.”
 
Și noi, cei care ne ocupăm cu proiecte similare în alt format sperăm la fel. Multe alte pagini dedicate istoriei recente, de cele mai multe ori centrate pe regiuni (Banatul, Transilvania), pe orașe (București, Iași, Oradea, Târgul Jiu, Oradea) apar în fiecare zi pe Facebook. Frumos este că în această comunitate spiritul de concurență este resimțit ca pozitiv: cu cât mai multe pagini, cu atât mai bine, căci vizitatorii cutreieră și pe una și pe alta. Este o concurență constructivă: paginile se hrănesc reciproc cu imagini, preluând una de la alta ce li se potrivește mai bine. Se fac legături între situri și pagini. ”Lucru care nu poate decat să mă bucure, cum ar trebui sa ne bucure pe toti!”, spune Alin. Așa este.
 
De notat:
 
IRIFA este de curând prezentă și ca blog, (http://irifa.wordpress.com) accesibilă astfel și celor care nu utilizează Facebook. Este una din recomandările principale pe prima pagina a sitului www.memoria.ro)
 
Pe Facebook, preluarea nu este plagiat decât când se șterge explicit sursa imaginii. IRIFA și majoritatea paginilor de istorie pe care le-am vizitat specifică mereu sursa imaginii.
 
Lidia Gheorghiu Bradley