Nu am văzut încă ”Poziţia copilului”, dar am curajul să mă bucur pentru Călin Netzer  pentru că sunt sigur de faptul că este un film autentic, netrucat. Este probabil un film despre el, despre generaţia lui şi despre România. […]
 
Nu am vazut încă ”Poziţia copilului”, dar ”Moartea Domnului Lazărescu” m-a lăsat mut, nu pentru că era ceva de o imaginaţie ieşită din convenţii, ci pentru că ştiam că asta era o poveste adevărată, iar filmul lui Netzer vine tot din tradiţia cehoviană a disperării de a trăi într-un univers în care liberul arbitru şi libertatea nu au sens decât pentru foarte puţini oameni. […]
 
Ce-i deosebeşte pe aceşti tineri de cei care au încercat să păcălească Europa cinefilă imediat după 1989, cu principiul”la vremuri noi, tot noi”? Aceşti copii au trăit copilăria tranziţiei, ei văd rănile lăsate de comunism, ei nu au supravieţuit cu şmecherii, nu au făcut compromisuri majore. Ei trăiesc o realitate românească care a pierdut sensul şi unde drama familiilor este sincronică dramei indivizilor. O realitatea care dezumanizează şi transformă egoismul în valoare de înlocuire şi în morală de tranziţie. Aceşti copii nu mint, ei nu se folosesc de imaginaţie pentru a falsifica, ei povestesc, pur şi simplu. Au crescut cu cheia la gât şi au intrat într-o epocă în care nimeni nu a mai avut timp să le spună poveşti. Probabil că au crescut singuri şi şi-au inventat singuri poveştile pe care au trebuit să le abandoneze la maturitate.

Dar ceea ce-i deosebeşte mai tare pe aceşti copii teribili ai camerei de filmare este faptul că nu urăsc. […] Ei povestesc cu detaşare sau amărăciune, ei luminează un colţ de lume şi nici măcar nu creează eroi tragici, ei consemnează destinele unei lumi aflate în descompunere. Nu urăsc, nu dau soluţii, dar sunt primii oameni liberi ai lumii noastre. Din păcate, încă nu au un public destul de numeros într-o Românie incapabilă să se uite în oglindă, sunt şi ei, ca şi milioane de alţi români, exilaţi într-un Occident care îi premiază, dar care, a doua zi, redevine indiferent la drama unei ţări est-europene care nu reuşeste să iasă din agonia cehoviană pe care o numim tranziţie, dar pe care filmele lor ne-a arată ca o rătăcire în cerc, ca o tranziţie spre nimic şi niciunde.