M-au dat unui barbat pe care nu-l vazusem niciodata? (Vilma Kovács, 1903-1991)
– N-am înțeles la început, tușă Vilma? cum a părăsit-o tatăl pe mama dumitale? cum de au divorțat atât de devreme? De ce?
– Mama fusese fiică de gospodar înstărit, cu patruzeci de iugăre, și mai fusese măritată odată, la Cușmed. Avusese și de acolo o fată. Atunci a venit la tatăl meu?
– Își luase totul sau își lăsase fetița acolo?
– O lăsase? Tata abia se întorsese din armată – mama se îndrăgostise de el, iar el o luase imediat, că patruzeci de iugăre însemnau ceva, nu-i așa? Și era singură la părinți. O știu cam sărită pe maică-mea, îi mergea bine, dar? cum să zic, era un picuț ușuratică. A vândut odată o parcelă cu șaișpe căpițe, numai ca să-și cumpere veselă de porțelan. Erau șaișpe căpițe de fân pe parcelă, cât se făcuse în anul acela. Alvina, bunica – n-ai cunoscut-o pe bunica mea, nu-i așa?
– Eu nu.
– Fusese o femeie cum nu găseai alta în Odorhei, dar nici până-n București? Femeie pricepută la de toate, și-atunci i-a zis mamei că nu-i dă voie să vândă pământul cât timp poartă numele de Király. Din cauza asta s-au despărțit apoi, iar mama s-a măritat din nou. A avut patru bărbați și a făcut șaișpe copii.
– Matale unde ai rămas atunci, tușă Vilma? Un timp am fost la mama ei, dar ea n-a vrut să mă țină, și de Anul Nou i-a zis moașei să mă ducă la bunica după tata. Atunci am fost dusă acolo. În noaptea de revelion mama vrusese să meargă la bal, că trăia deja cu altul, iar bunica, întoarsă de la mulsul vacilor o văzu pe moașa Júlia. ?Haide, intră, îi zise ea.? ?Păi nu stau, că ți-am adus fătuca?? îi răspunse aia, și intrară în casă. ?Păi unde-i, tu? N-o lăsa pe-afară că-i frig!? ?Acilea, în boccea?? Eu aveam nouă luni atunci, un boț de copil, cum îmi povesti bunica. Mă lăsară la bunica mea, care m-a și crescut. A venit apoi războiul, și încă un război sau mai multe? Și-așa am lucrat, am crescut, până când la șaișpe ani am vrut să plec la București.
–
– De ce tocmai la București?
–
– La șaisprezece ani? înseamnă că se întâmpla prin 1921, nu-i așa?
– Da.
– Exista deja România Mare. Da, dar atunci n-am putut să plec, nu m-au lăsat, fiindcă m-au dat unui bărbat pe care nu-l văzusem niciodată?
–
– V-au dat unui bărbat?
–
– Unde?
– La piață.
– Acolo, la piața din Atid?
–
– Tata v-a dat sau bunicul? N-am înțeles?
– Tata. Tata a vrut să mă mărite, și m-a și măritat. Așa că n-am mai plecat la București, că m-a dat bărbatului la care am stat șase săptămâni. Am fugit noaptea de la el, pe furiș, intrând și la tata. El m-a întrebat ?Ei na, care-i necazul??
– Era din Atid soțul dumitale?
– Nu, din altă parte. L-am părăsit. N-am stat nici la tata, am plecat pe jos la? cum îi zice satului acela, unde au fost? la Recsenyéd (Rareș).
– Acolo s-a născut și maică-mea. Da. Am stat locului un an și jumătate, am muncit mult, dar nu era un loc bun?
–
– Nu, nu? era cu multe necazuri și supărări. Vai, nu-ți spun?
–
– N-are importanță, puteți să spuneți? Bine? În sfârșit, am plecat de-acasă călare, iar calul l-am vândut, pentru că acasă n-a vrut să-l cumpere nimeni. Și-am plecat la București.
–
– De ce v-ați hotărât la București? Păi? m-am tot gândit. Timpul trece, iar eu nu mă aleg cu nimic. Așa că am plecat la București.
–
– V-ați alăturat cuiva, ori ați plecat singură? Nu m-am alăturat nimănui, dar se găsea acolo cineva din sat, îi cerusem adresa, și am ajuns la București. Uite așa. Seara am luat trenul, și dimineața am ajuns.
–
– Știați ceva românește?
– Nu știam o boabă. Cunoșteam doar numerele și cum se zice mămăligă. Altceva nimic.
– La cine v-ați dus? La Gagyi Lili și la Piroska Anna, care stăteau în apropierea Parcului Carol, acolo, pe colină. Stăteau la consulul olandez, una era bucătăreasă, cealaltă cameristă. Ele m-au dus la niște oameni? nu-mi amintesc, mi-a ieșit din cap cum îi chema. Știu că locuiau pe Izvoranu, numărul patru. Uite că mi-am amintit, pe dumnealui îl chema Leon Engel. Aveau o bijuterie, vindeau obiecte de aur și de argint. La oamenii aceștia am slujit mai întâi. Nu știam să fac mai nimic, așa că am găsit doar un loc așa, de doi bani.
–
– Cât timp ați slujit acolo?
–
– Ce ocupație avea?
–
– Ce aveați de făcut la casa aceea?
– Dimineața, după ce mă sculam, mă duceam după pâine, serveam micul dejun, mă ocupam de copii, pe urmă venea gătitul, că era și o doamnă bătrână. Când îmi cerea o farfurie – îi dădeam un capac. Râdeau de mine. Așa am început să învăț, singură. Și am vorbit. Nu știam după lege, dar în cele gospodărești mă descurcam. Dădeam o mână de ajutor, spălam vasele, făceam curat, duceam copiii la plimbare. Mi se găsea treabă tot timpul. După-amiezele venea croitoreasa casei, iar după ce pleca, eu tăiam zdrențăraia.
– Duminicile aveați liber?
–
– La dans nu vă duceați?
–
– Nu știați că în strada Zalomit se găsea o asociație ungurească?
–
– Dar banii economisiți unde-i țineați? Îi trimiteam acasă, și mi-a cumpărat pământ domnul doctor, alde Bakó. Părinții lui Bakó Tamás.
–
– Cu ce se ocupa doctorul Bakó
–
– Era deci jurist. Și au avut grijă de banii dumitale? Prima-ntâi. Așa trecea timpul?
–
– După cei trei ani unde v-ați dus? Am trecut atunci printr-un calvar despre care n-am cum să-ți spun.
–
– Povestiți mai întâi de ce ați plecat de la casa aceea unde ați slujit trei ani la rând. Mă plictisisem de copii și de atâta spălat. Și femeia mai călca prin străchini. Ne duceam la plimbare cu copiii, iar ea oprea o trăsură în care se suia lângă bărbatul cu care se ținea.
–
– Și ce se întâmpla atunci?
– Stăteau de vorbă. Dar de fiecare dată mă punea să jur că nu spun nimănui. Dar nu puteam să-l sufăr pe copil. Era plin de răutate, se scărpina tot timpul și trebuia să spăl mereu după el. Am fost cu el și la Govora, unde s-a mai întremat.
– Despre stăpânul casei n-ați spus nimic. Era un om zdravăn, dar gras. Eu trebuia să-i scot pantofii, să-l spăl pe picioare, că nu se putea apleca de gras ce era. De acolo am plecat la casa lui Titus Busuioc. Acolo nu erau copii.
–
– Busuioc cu ce se ocupa? Avea servici la birou, nevastă-sa era grecoaică. Am stat și-acolo vreo trei ani. Și-apoi am ars.
–
– Cum așa?
– Am luat foc? S-a întâmplat așa, că stăpânii au plecat la băi, iar pe mine m-au trimis la mama ei, să-i fac curat și acolo. Era croitoreasă, ținea și-o ucenică, o sărăntoacă de fată care învăța și ea croitoria. Pa aia o trimitea încoace și-ncolo, că slujnică nu-i dădea mâna să țină. Nu prea avea stare. Erau trei camere acolo, și trebuiau frecate pe jos cu benzină. Pe-atunci așa se făcea. Cu benzină din aia rafinată. Și, cum era grecoaică, ținea pe perete o tapiserie mare, prin care trecea sârma, că avea și o lambă roșie. O veioză din aia. Sârma era trasă, lamba acoperită, dar ștecherul era în priză. Capătul sârmei n-avea izolare. Eu frecam de zor podeaua cu benzină, fătuca ștergea după mine, că podeaua nu se înnegrea. Atunci a vrut să pună sârma mai încolo. Și-am explodat. Au zburat toate ferestrele. N-a rămas una întreagă. Au venit pompierii, zburase totul, dar în casă nu a luat foc nimic, pentru că toate lucrurile fuseseră strânse-grămadă, la mijloc. Eu însă, cu ligheanul de benzină lângă mine, am avut arsuri pe tot corpul – o unghie nu mi-a rămas întreagă. Trei săptămâni n-am mai văzut cu ochii, o picătură de apă nu puteam să înghit, sugeam câte o înghițitură cu paiul, că-l aveam pe Tamás cu mine.
– Îl aveați pe Tamás? Ei, rămăsesem grea, îl aveam în pântece. Așa s-a întâmplat. De Sfântă Mărie, care pică într-o zi de nouă.
–
– O clipă. Tamás, fiul dumitale, în ce an s-a născut? În 1937. Pe atunci eram la Busuioci.
–
– Atunci v-ați cunoscut și cu soțul?
– Nu mai știu în ce an a fost. Dar mereu mi se spunea ?Tu, Vilma, toate fetele și-au găsit pe cineva.? Dar eu, cum am plecat de-acasă la șapteșpe ani, nu mă măritasem. Își băteau joc de mine, îmi ziceau ?tu, nu-ți găsești și tu pe cineva în Bucureștiul ăsta mare?? Dar mie-mi era teamă de nădrăgoși? Că era altă lume, nu ca acum? Așa că, stând la o familie de evrei? vai, nu mai știu cum îi chema. Noi stăteam la etaj. El era un fel de ucenic la cei de jos, că îi și servea, dar ăia aveau și o fabrică, și se ducea și-acolo. Eu mă uitam după el de la etaj când li se aduceau lemnele, și-l vedeam că nu-și îndrepta șalele până nu băga și ultima bucată în cămara de lemne.. Ce mai, era bun de treabă! Dar eram și eu încă de pe atunci? puneam mâna, făceam treabă, eram strângătoare, vroiam să am de toate.
– Soțul de unde era de fel?
– Din Trei Scaune, din Lemnea. Soția lui murise de diabet. Pe urmă el a tot zis să ne?
– V-ați căsătorit în București?
– Da, dar nu ne-am putut cununa, că nu eram eu divorțată de celălalt. Așa se face că, la naștere, pruncul primise numele de Király Tamás. Mai târziu, la începutul anilor ?40, bărbatul meu l-a înfiat. Să fie Kovács. Când ne-am dus să întocmim hârtiile, cele legale, l-au întrebat, câte iugăre de pământ are. Le-a răspuns că nu are deloc. ?Păi atunci, de ce vrei să-l înfiezi??, au insistat. ?Păi, ca să-l cresc?, a zis el. Că ne spusese domnul doctor din vreme ce să spunem. Uite așa a ajuns copilul să-l cheme Kovács, după tatăl său, altfel nu s-ar fi putut. Că mereu mi-a spus doamna învățătoare ?Vilma, fă ceva să poarte copilul numele tatălui, că poate veni un război?? Ce prevăzătoare fusese. Altminteri – azi nici pensie n-aș avea.
– Până la urmă unde l-ați născut?
–
– Da? Și câte iugăre de pământ? Pământ am mai cumpărat și după aceea, dar totul pe numele meu, că bărbatul meu rămăsese cetățean ungar? Pe numele lui nu se putea trece nimic. Că ei fuseseră doisprezece frați, dintre care unuia i se trecuse numele de două ori în registrul de nașteri, iar al lui nu fusese trecut deloc. Și ce crezi că s-a întâmplat mai târziu? Pur și simplu, l-au făcut cu cetățenie maghiară. Cât a trebuit să umblăm – nici nu pot să-ți spun. Pe urmă Tamás ajunsese la vârsta de șapte ani, când în ?44 l-au luat pe tatăl său în armată. La grăniceri. Acolo s-a și prăpădit.
–
– Spre sfârșitul războiului. Atunci a început. S-a prăpădit pe la Nagyecsed în bombardamentul acela mare. Câte necazuri și cu asta, că n-aveam cum să dovedesc că murise acolo. Nu voiau să-l declare mort, pentru că nu-l văzuse nimeni. Am găsit pe urmă o carte poștală cu care până la urmă l-au declarat totuși mort.
–
– Dar să ne întoarcem la momentul când a explodat casa. S-a întâmplat dimineața la nouă, dar seara la opt eram încă în poarta spitalului, și nimeni nu se ocupa de mine, deși eram plină de bășici, iar carnea atârna pe mine zdrențe. A venit până la urmă un asistent, sau ce o fi fost, un român, care m-a îmbăiat, a tăiat carnea atârnând de pe mine, m-a spălat cu benzină, și m-a bandajat bine, așa gros. Mă durea cumplit, și am urlat trei zile la rând. Pe urmă a trebuit să mă duc la pansament, și curgea gârlă sângele, puroiul din mine. Miroseam îngrozitor. Când s-a tăiat bandajul cu foarfeca, și mi-am desfăcut brațele, sângele șiroia de peste tot. Trei luni am umblat la pansament și, cum mergeam, obosind, mă mai așezam la marginea grădinilor, iar lumea îmi arunca bănuți în șorț, că eram pansată peste ochi, la gât, la mâini și la picioare. Mă întorceam acasă, făceam treabă, găteam, făceam tot ce trebuia, ba chiar spălam, deși n-aveam o unghie întreagă. Mult am mai pătimit? Of, of. Dar a trecut și asta, iar acum pătimesc altfel.
–
– Ce avere aveați când a plecat soțul la război?
–
– În ce an? După război?
–
– De la cine ați cumpărat casa? De la Jó Péter, că fusese trecută pe numele lui, n-avea copii, așa că de la el am cumpărat-o? Dar s-o lăsăm baltă, ajunge cât am zis?
–
– Nu, m-ar mai interesa ce s-a întâmplat după aceea? au venit schimbările. Tamás avea șapte ani în ?44, peste alți șapte, prin ?51-?52 termina clasa a șaptea? Atunci a început colectivizarea. Cum s-au petrecut lucrurile atunci? Vă mai amintiți? Cum de nu. Păi eu am intrat ultima din sat. Îmi luaseră totul? Mă ținuseră să dorm în birou la Sfat.
–
– Asta prin ?62 sau mai înainte?
– Fratele meu mai mare, Lali, murise? pe atunci se întâmplase? nu mai știu? însămânțasem trifoiul? prin ?59 sau în ?69? în ce an a fost colectivizarea aia?
– Mai întâi prin 1950, când Tamás era încă mic? Cât de mare era Tamás când vă țineau să dormiți în birou la Sfat? De fapt, atunci m-au ținut pentru că i-am ajutat pe chiaburi? La mine se găseau multe cereale, nu erau toate ale mele, deși aveam și eu, dar aduceau și alții la mine? cei din sat? A venit apoi ăla, cum îi spune, să întrebe, ale cui sunt, că-s ale chiaburilor. A văzut pe urmă în beci o cadă plină cu grâu – îl cumpărasem separat, nu-l amestecasem cu cel nou. A zis că-i tot grâu de-al chiaburilor. L-au luat și l-au împrăștiat pe câmpul plin de cartofii abia scoși din pământ. I-am zis atunci ?Ei vezi, în ziar scrie să strângem ultimul spic, ultimul bob, iar dumneata azvârli în vânt ceea ce eu strânsesem?? Au adus paisprezece căruțe și au ridicat tot grâul. M-au dus apoi acolo? iar ăsta, cu mutra lui acră, umbla cu un par în mână? și mă tot întreba: ?Ei, intri sau nu intri? I-am zis: ?Mergeți să le dați la vite, că eu n-am apucat, nu mi-ați lăsat nimic.? Am fugit până la urmă, le-am dat la vite, și m-am întors? Cică – să mă înscriu! Nu m-am înscris? Am rămas ultima care a intrat?
–
– Și cine au fost chiaburii aceia care? O? Au fost mulți la Atid, foarte mulți? a fost bătrânul lui Király Zolti, domnul doctor? chiabur-jurist!
–
– Nu zău? De-aia n-a putut să învețe Bakó Tamás, că tatăl său, cu doctoria lui, ca notar? n-a putut. Bakó Tamás a fugit în Ungaria, dar l-au adus înapoi? Ce s-a mai zbuciumat umblând de colo până colo, fără să-și găsească locul, pentru că nevastă-sa era româncă? Da. I-a întrebat pe opincari dacă știu unde și-ar putea găsi de lucru? N-avea nici haine ca lumea pe el, nimic n-avea. La Cluj i-a spus unul să vină la Aghireșu, că aici își găsește de lucru. A găsit să dea cu lopata la fabrica de ciment, unde se produce cimentul și praful acela alb? ipsosul. L-au angajat, a lucrat și s-a găsit acolo o femeie la birou, care-i dădea mereu din gustarea ei că, bietul de el, n-avea nici un chior. Până au început să-l bage de seamă și l-au luat la birou. Așa a venit acasă de la Aghireșu aici la Atid, că îmbătrâniseră și părinții lui care veniseră și ei acasă.
–
– Mai locuiesc aici? Spusei că stau aici, pe insulă?
–
– Da, da? Numai că acolo la București? iar fiica lor e la Cluj? un fel de inginer, inginer-constructor.
–
– Da, da? Pe urmă însă, cât timp ați lucrat în colectivă? Puțin? Nu puteam. Nu răbdam munca de mântuială și nici șmecheriile de acolo. Mă duceam la seceriș, făceam treabă, legam snopi, iar la măsurat ieșea anapoda. Mă duceam și la săpat, muncind cu spor, dar eu nu măsuram cât făceam. Până la urmă am plecat, m-am dus la Sovata, la fiica doamnei învățătoare, să-i cresc copiii?
–
– Pe Zsolt? Pe Zsolt, pe Berci?
–
– Înțeleg. Am venit apoi aici, să-l ajut pe Tamás.
–
– Dar ați vândut lucrurile de la Atid? Le-am vândut? Pe ceea ce dădusem 225.000 de lei am primit doar 14.000. Dar mai avusesem 60.000 de lei și am construit astfel, încât Tamás să vină aici, pentru că acolo avusesem un necaz mare. Dar despre asta nu discutăm?
–
– Nu, nu, dar nu știu ce necaz ați avut? Oprește aia?
–
– După terminarea clasei a șaptea, Tamás s-a dus la Satu Mare? A învățat vreo meserie sau unde s-a dus? A venit aici, la Gábor Áron?
–
– Imediat după împlinirea vârstei de cincisprezece ani? Ori a mai stat pe-acasă? A mai stat un timp, ne-am dus împreună la cosit, eu băteam coasa, așa că ba coasa mea, ba coasa lui tăia mai bine?
–
– Tușă Vilma, ați și cosit? Am făcut de toate? am arat, am secerat? Întreabă, când te duci odată la Atid, ce gospodar a fost tușa Vilma? Am fost un gospodar pe lângă care chiaburii din sat erau niște copilași. Făceam cereale, că abia apucam să le car acasă, la sapă nu ținea oricine pasul cu mine, n-aveam treabă cu fânul, aveam furaje, vite pe măsură, mi-au băgat și la colectivă două juninci, mi-au luat și vacile, și nu mi-au dat nimic pe ele?
–
– Nu v-au dat nimic, sigur că nu, dar asta ține de-acum de trecut, despre asta se poate discuta deschis? Vai, prin câte mi-a fost dat să trec, Doamne, Dumnezeule scump?
–
– Ăla cu mutra acră cine era?
– Era ăla de umbla cu cotele, la colectări? cel care se ținea de capul meu să mă înscriu?
– De unde venea, de la raion? Sigur că de acolo l-au trimis, și venea încoace? trăiește și azi. Mi-a spus careva – care să fi fost – că a stat de vorbă cu el. Urât s-au mai purtat cu oamenii. Le-am și zis, de-or veni să-mi ia vitele – eu le tai cum intră în bătătură, cum trec poarta, le tai, așa să știe. ?Știți cum vă dau voie să le luați mâine? i-am întrebat. Dacă ne ducem întâi la câmp, unde avusesem porumbul, numărăm cocenii și-mi spuneți, cât am avut?? Că veniră toți să ia vitele, dar nu le-am dat. Am avut de toate? dar pe urmă n-am mai avut cereale? Le-am dat la toți care mi-au cerut, că trebuia? Nu-mi amintesc ce a mai fost? că eu ce să fac, poate mai vine un război?
–
– Un război oricând poate veni? oricând, dar dintr-un război din acela nu mai scapă nimeni, e sigur. Păi eu mi-am pus deja?
–
– Mă bucur foarte mult că v-am văzut, că v-am găsit acasă, relativ sănătoasă? De v-ar ajuta și picioarele mai mult?
– Ar fi bine? dar mă descurc, fac treabă și cu ei, așa cum sunt, să nu stau în grija altora, nu mă las neputincioasă? că uite, de stau – înțepenesc, și nu pot să umblu?
– Tamás cu ai săi s-a mutat la bloc? Da, eu m-am luptat până acum? și au venit? I-am rugat? Au venit să mă întrebe, dacă știu de ce s-au mutat. Am zis să-i întrebe pe tineri, că baba minte mereu. Zice? ?Ei, spuneți, din ce cauză au plecat, ce s-a întâmplat?? Am spus atunci că m-a bătut o dată fiul meu?
–
– Bine, bine, asta nu mai contează? Dacă mă ajută, îl ajut și eu. Pe urmă am primit un apartament bun la bloc.
–
– Nevastă-sa l-a asmuțit? Da, am auzit cum îi spunea că nu-mi vorbește? Apoi au zis că pleacă, să fie opt-zece ani de atunci.
–
– Și locuiți singură aici?
– Singură. Mi-e teamă că pierd locuința.
– N-o pierdeți. Dar am auzit că?
–
– Deocamdată locuințele particulare nu sunt luate. Nu s-au atins încă de ele. A ieșit cu scandal mare. Ar fi vrut, dar n-a mers. A ieșit un scandal monstru când s-a auzit de proiect. I s-a dus vestea și peste graniță. Când s-a retras proiectul, s-a zis că fusese vorba doar despre locuințele de stat, dar nu s-au atins nici de acelea. Sunt unele? Case din alea mai bune? Pe Laci l-am luat totuși? cum îi zice? în spațiu, merge la școala de-aici.
–
– Nepoțelul dumitale? Da. Fiul lui Tamás. Despre descendenții mei n-ai notat nimic. L-ai amintit numai pe Tamás? numai pe el.
–
– Nu, dar pe urmă? ce să faceți? Ar trebui să vă fie teamă? Asta n-ați mai scris-o?
–
– Cum să nu, și-apoi am vorbit despre Tamás? Am să mai revin, să mai discutăm despre amănunte, pentru că mă interesează să aflu cum au trăit la București ungurii între cele două războaie mondiale. Despre asta n-am apucat să vorbim destul. Să nu faci circ din asta?
–
– Nu-i vorba de circ? toate acestea țin de povestea familiei. Despre asta e vorba. Vai? Prin câte mi-a fost dat să trec.
–
– Apoi a fost? Când au fost rușii pe-aici, am mers cu ei până la Bazna, am lăsat casa, am scos vitele în tufiș? am adunat otava în care l-am culcat pe Tamás, și-atunci au venit soldații, vai, câte au mai făcut?
–
– Dumitale, tușă Vilma, ți-au luat ceva? Păi? s-a întâmplat apoi? opriți mașinăria aia?
–
– Dar de ce vă e teamă? serios?
Da. După? Între timp mi se prăpădise o vacă? Cei 225.000 de lei pe casă îi plătisem. Când l-au luat în ?44 aveam patru vaci de muls, patru viței, două juninci, douăzeci și cinci de oi și doi porci. Tamás avea șapte ani când a plecat tatăl său, era în clasa întâia, țin minte. La trei case distanță de noi se găsea de vânzare o casă mai mare, pe care am cumpărat-o cu 225.000 de lei. O văcuță costa atunci 20.000 de lei Am venit acasă, că aici l-am născut pe Tamás. Pentru că între timp îmi cumpărasem o căsuță, una mică.
De doctoria lui, era notar general de județ. Pe atunci aveam pretor și la Cristur.? Nu. N-am fost nici la cinema, nu eram din alea. Niciodată, nu, nici o singură dată. În București eu n-am apucat să-mi cumpăr un cornuleț. Nimic. Economiseam ultimul bănuț. Aveam. Mă duceam cu consătenii, sau venea bărbatul acela și ne duceam în Parcul Carol.
Nu știu. Un fel de ucenic. Servea și-năuntru, și afară. Trei ani. Și am fost nevoită să plec, pentru că oamenii aceia aveau boli venerice. Femeia moștenise boala de la tatăl ei. Chiar și copiii se umpluseră de bube. Trebuia să schimb săptămânal de două-trei ori lenjeria de pat. Între timp, începusem să învăț românește. Când mă duceam la cumpărături, îmi scriau pe-o margine de ziar ce să cumpăr, și așa plecam la prăvălie. Mai târziu însă, îmi spuneau doar ce să cumpăr, dar uitam până la prăvălie, și acolo nu știam să spun ce-mi trebuia. Vânzătorul era ungur, un fecior care mă întreba, ?Ce dorești, fetițo?? Venind pe drum, repetam într-una ce mi se spusese, dar ajunsă acolo, le încurcam. Auzindu-mi bolboroseala, râdeau toți de mine, că pe-atunci prăvăliile nu erau ca azi, se vindeau acolo și băuturi. Eu roșeam, și ieșeam fuga din prăvălie. Așa începuseră apoi să-mi scrie iarăși pe margini de ziar ce să cumpăr, și mă duceam la alte prăvălii. Pe urmă venea bărbatul acela – locuia undeva pe Aleea Suter – venea și-mi tot spunea să mă duc cu el, că mă învață românește. Ne duceam la Parcul Carol. El știa și ungurește, și românește, și mă învăța cum se spune la una, la alta.
Da. ?Du-te, zice, du-te și te îmbracă. Până atunci am eu grijă de semințe.? ?Nu ți le dau, i-am zis, că mi le furi.? Am plecat, ocolindu-l, și m-am dus la unchiul meu. Pe urmă au venit și mi-au luat semințele de trifoi?
Da. Tata mi l-a adus? Fiind zi de târg, mi-a zis? ?Hai, vino, du-te și te îmbracă?? ?Păi cu ce, i-am zis, că n-am altceva decât ce-i pe mine?? Vindeam semințe de trifoi. Păi, era o femeie care pleca să-și caute un loc. Aveam în mine voința să obțin și eu ceva.