Dantele și funde colorate

                     Denise-Lucie a fost un copil  așteptat și primit ca un înger în familia lui Iosif Mitran. Chiar dacă ziua ei de naștere a fost prima zi de război pentru bucureșteni, a avut o copilărie ferită de griji. Profesorii particulari,  care veneau acasă,  lecțiile  de pian și de pictură,  un institut privat  de domnișoare, condus de o prințesă rusoaică, de o rusoaică albă, apoi Institutul Regina Maria n-au pregătit-o însă pentru greutățile pe care le-a întâmpinat după ce tatăl ei a murit. Ajunsă azi la aproape nouăzeci de ani, Denise-Lucie își amintește cu o umbră de regret: ?Copilăria mea, tocmai prin faptul că am făcut cursurile primare acasă, izolată de alți copii, m-a făcut oarecum rea, egoistă, sălbatică. Am fost ruptă brutal de lume,  am trăit ca în seră. Fugeam de copiii de vârsta mea, îi ocoleam, mă îndepărtam de ei.  Bine că n-am rămas așa! Aveam o sensibilitate de-asta bătrânească, eram numai după fusta mamei, eram capabilă să plâng și la o poezie mai sentimentală. Școlile de mai târziu  nu m-au pregătit pentru ceea ce a urmat. Au fost mai mult un capriciu, o fandoseală, o ținere deoparte de adevăratele probleme, de mulțimea în care a trebuit totuși să ies la o anumită vârstă. Moartea tatii a însemnat un dezastru. Mama n-avea slujbă și nici șanse să găsească vreuna, căci nu avea nici o calificare, luase doar lecții de pictură.  Bunicul a avut grijă, după cum era moda vremii, ca fetele lui, a avut cinci, să ia lecții de pian,  de canto, pictură, de călărie și tenis; mama juca adesea tenis cu doamnele de onoare ale Reginei, dar asta n-a ajutat-o deloc  după moartea tatii. Tot bunicul  ne-a mai ajutat cât a putut, dar soluția salvatoare  a fost să închiriem parterul casei în care am locuit, până la naționalizare.  N-am avut bani pentru facultate,  deși mi-ar fi plăcut să studiez limbile  străine,  pentru că eram pregătită de-acasă cu franceza și germana. Am găsit  însă o slujbă  de funcționar la Banca Românească și am realizat atunci că toate-s trecătoare și că  din visele copilăriei  în puf, pe care mi-au oferit-o părinții, n-au  mai rămas decât niște fotografii în care speranțele și emoțiile  mele erau  ascunse între dantele și funde colorate.?