Primele mărturii despre ?migrația? țăranilor din Basarabia în Siberia (reg. Omsk) și Nordul Kazahstanului datează la sfârșitul secolului 19 (în jurul anului 1890), când au avut loc transferuri în masă de țărani ?din raioanele cu populație deasă ale regiunilor europene ale Rusiei? (români basarabeni, ucrainieni, ruși, bieloruși). Mai întâi au fost organizate așa-zise ?colonii pentru strămutați?, apoi a început procesul ?strămutării organizate? și chiar ?voluntare? (aceasta a presupus trimiterea preliminară a unor reprezentanți pentru ?alegerea? de pământuri  pentru consătenii lor din Basarabia).

Reforma agrară a guvernului țarist condus de Stolâpin în primii ani ai sec. 20 a lovit și în țărănimea basarabeană (n.n. Basarabia era gubernie a Rusiei Țariste) Această reformă prevedea ca țăraniilor rămași fără pământ în Basarabia să li se ?ofere? pământ în regiunile îndepărtate ale Rusiei Țariste-Siberia și Nordul Kazahstanului. Migrația țăranilor basarabeni ar fi atins apogeul în preajma Revoluției de la 1905, cănd răscoalele tărănești din Rusia au luat amploare, și s-a prelungit până spre anul 1914. Unele surse indică faptul că, până în 1914,  din Bucovina de Nord (Cernauți, Noua Suliță), din majoritatea județelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail au fost trimise în colonii din regiunile sus-menționate 9,5 mii familii (aprox. 60.000 de persoane).

Lazu Iacov, născut în Kazahstan în 1930, poveștește că părinții lui au fost printre țăranii din Basarabia care au venit în 1910 în regiunea Aktiubinsk, Kazahstan ?la pământul făgăduit?.  ?Au călătorit 6 luni cu carul cu boi? și când au ajuns aici și au văzut pustietatea stepelor kazahe au fost foarte dezamăgiți. Drumul lung însă I-a determinat să rămână. Cam în aceeași perioadă au venit sute de familii din satele din sudul Basarabiei (raioanele Cahul, Ciadâr-Lunga, Florești), dar și din alte raioane de pe malul stâng al Prutului, din Transnistria, Ismail și Nordul Bucovinei.

La început, basarabenii și-au făcut bordeie în pământ, unde au trăit 1-2 ani, apoi și-au ridicat case din chirpici, jumătate săpate în pamânt și jumătate clădite deasupra - așa-zisele ?zemleanka?. Așa au luat naștere treptat localitățile ?Basarabca?, ?Novosergheevka?, ?Bogoslovka?, ?Ilinca?, ?Bolgarca? (ultima, locuită majoritar de găgăuzi/bulgari din sudul Basarabiei), care la recensământul din 1970 numărau cca. 3000 de persoane.

Aceste sate de basarabeni au devenit treptat cele mai ?infloritoare?, dispunând de toate condițiile unei vieți sociale și culturale normale: magazin, cămin cultural, școală, bibliotecă, stație de mecanizare a agriculturii. Basarabenii din aceste sate s-au evidențiat ca fruntași în ?munca socialistă? în întreaga regiune Aktubinsk: tractoriștii Nicolae Mânză, Petre Oltu și Simion Racu, metalurgul Nicolae Muntean, brigadierul de colhoz Nicolae Dreavu, colhoznica Anastasia Dodon, Ciobanul Andrei Muntean, bibliotecara Ana Cerempei (președintă a Consiliului Sătesc).

De notat că aceste sate au atras și locuitori de alte naționalități (ucrainieni, ruși, kazahi), care cu timpul au învățat graiul moldovenesc.

Bătrânii satului,  care își spun până astăzi ?români basarabi?  mi-au povestit că, locuind compact, și-au păstrat limba și tradițiile: pe timpuri se organizau șezători, nunți botezuri și înmormântări, mergeau cu uratul la  Crăciun, sărbătoreau Paștele așa cum știau ei din Basarabia. Toate acestea s-au transmis din generație în generație până astăzi. Interesant este că majoritatea acestor români nu au văzut niciodată locurile de baștină ale părinților și bunicilor lor din Moldova, Transnistria sau Bucovina.

În prezent, aceste sate sunt încă populate cu căteva familii de basarabeni fiecare, în majoritate bătrâni, tinerii migrând spre oraș la studii și în căutare de muncă. Trăiesc însă astăzi foarte modest, continuând să-și lucreze pământul pe care l-au moștenit de la părinții  ?colonizatori", neavând practic nici o speranță pentru viitor.

Probabil, aceste ?insule basarabene? de limbă și cultură românească în Kazahstan vor dispărea într-un orizont de timp, la fel ca și istoria lor de peste 100 de ani.