Camelia Pop este istoric și profesor de istorie la Liceul ?Mihai Eminescu?. Anul acesta a publicat o carte despre martirajul preoților în închisorile comuniste, încercînd să înțeleagă și să transmită adevăratul înțeles al gesturilor lor încărcate de credință. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să își ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceștia se pare că îl primesc mai bine decît generațiile precedente.

- La 20 de ani de la căderea comunsimului, mai credeți în schimbare?

- Noi, românii, avem acea fatalitate: nu putem schimba lucrurile. Dar nu e așa. Au fost printre români oameni care au arătat că se poate schimba. Să nu credeți că tinerii aceia din 89 au ieșit pe stradă așa, de la sine. Există o legătură între acești mari făuritori de lumi, cum au fost Maniu și cei din perioada persecuțiilor comuniste. Între martiri există o legătură extraordinară. Și nu se întîmplă lucrurile de la sine, nu așa, pentru că mi-a lipsit salamul din frigider? Ați văzut ce spuneau: noi murim ca să fim liberi, deci nu murim ca să avem salam. În copiii aceștia de 16 ani nu e un paradox? În copiii aceștia de 16-20 de ani trăia toată libertatea poporului român. Așa trebuie privite lucrurile, nu că ar fi ieșit din bravadă. Nu ieși din bravadă ca să mori. Ieși din bravadă ca să faci bravadă.

- Cum primesc elvii dumneavoastră informațiile despre comunism și Revoluție?

- Odată, la ora de istorie, s-a ajuns la povestea comunistă. Am răspuns la două întrebări, una am lăsat-o încă în așteptare? să le povestesc cum a fost la Revoluție. Au fost atît de marcați încît la următoarea oră mi-au cerut să le spun continuarea. Cealaltă întrebare la care a trebuit să răspund este legată de comunism. Este o fascinație față de aceste subiecte: nazismul și comunismul. Dar dincolo de fascinație e o sete de adevăr. Lor li s-a furnizat un anumit tip de informație. Pentru ei, comunismul însemna că nu ai una și nu ai alta. Și prezentîndu-le sistemul comunist și cel capitalist ? sistemul capitalist fiind cel mai bun pe care îl cunoaștem ? i-am lăsat pe ei să ajungă la concluzia că cel mai important lucru este libertatea. Asta înseamnă că în noi, în oameni, există tot adevărul, dar că, din cauza informației golite și necalitative, nu ajunge la noi și e ca un balast care ne îmbracă. În momentul în care spargem acest balast, intrăm în interioritatea noastră și acolo vedem că reacționăm corect la sistemul de valori, chiar dacă nu l-am învățat. Deci omul e om, dincolo de sistem.

- Cît de greu este pentru un istoric și un profesor de istorie să prezinte niște evenimente ale căror personaje sînt încă în viață, ale căror dosare nu au fost închise?

- Aici e într-adevăr o dispută, pentru că și noi, istoricii, nu avem acces la informații. Politica este istoria de mîine. Mîine, istoricul revine asupra tuturor evenimentelor și faptelor istorice și le interpretează avînd distanță. Și atunci, obiectivitatea este mai mare. Ce putem noi face, ca profesori de istorie care facem totuși o analiză, spun eu, mai pertinentă decît o face omul obișnuit, este să furnizăm din noi elevilor ceea ce noi credem profund, în urma unei analize raționale, și nu emoționale. Noi trebuie să păstrăm echilibrul, raționalitatea discursului, să ne inhibăm propriile emotivități, pentru că sînt ale noastre și nu trebuie să le oferim elevilor, pentru că sînt într-o perioadă cînd excesul de emotivitate din partea noastră poate avea un rol inhibant și denaturant.

- Și totuși, toate mărturiile pe care le redați și în cartea dumneavostră, au o puternică încărcătură emoțională.

- Există un anume tip de transmisie care trebuie dăruită. Mi s-a întîmplat să povestesc întîmplarea părintelui Calciu-Dumitreasa. Aici am folosit toată emotivitatea de care sînt în stare. Deci noi avem dreptul, ca profesori, să comunicăm emoții, emoții care au legătură cu o mărturie, un ideal, cu crezul nostru profund. Extrem de emoționați au fost și s-a creat acea legătură de care vă spuneam, clasa era profundă, a căzut în ea, într-o meditație adîncă. Au început să-și pună întrebări. Dacă întîlnirea cu un martir sau cu mărturia unui martir naște întrebări meditative, profunde, înseamnă că martirajul lui, suferința lui a fost fructuoasă.

- Cum își asumă copiii o memorie care nu e a lor, cu care au foarte puține lucruri în comun?

- Noi sîntem obligați să ne întoarcem la trecut pentru a înțelege ce s-a întîmplat cu noi. Dacă nu vom face acest lucru, nu o să ne putem crea nici un viitor, pentru că încet-încet o să decădem din statutul nostru de popor, să ne transformăm într-o gloată. Pentru că un popor trăiește în trei timpi, echilibrat, în trecut, prezent și viitor. Deci nu este memoria noastră și totuși este memoria noastră. Pentru că ei, martirii, n-au murit pur și simplu, ci au murit conștient pentru a salva un popor, pentru a-i salva demnitatea. Maniu și toți ceilalți care s-au jertfit prin închisori, așa s-au jertfit. Pentru că era o teamă, teama în fața tăvălugului care putea să nască cele mai mari dezastre. Mereu în poveștile lor făceau referire la generațiile următoare. ?Să nu ne fie rușine de generațiile viitoare?. Atunci putem noi să spunem că nu avem nimic de-a face cu această memorie? Copiii o primesc bine, o primesc mai bine decît generația mea sau generația dumneavoastră.

- În cartea dumneavoastră ați încercat să arătați felul în care s-a făcut, în închisori, rezistență prin credință. Credeți că toți cei care credeau în Dumnezeu au rezistat mai mult torturilor din celulele comuniste?

- Ați văzut că în capitolul introductiv am arătat că, în fond, asta e preoția. Preotul e diferit de noi prin faptul că este ales de Dumnezeu pentru a ne ajuta și pe noi să ne înălțăm. Însă ați observat în cartea mea că apare un om, Valeriu Gafencu, care a fost închis la 19 ani și la 31 a murit. Acest om a fost printre cei mai mari preoți. În ce sens? În sensul larg. Fiecare dintre noi e un preot, aici ține de puterea noastră atunci cînd trebuie să ne mărturisim credința, ce putere avem să o facem, chiar dacă ar fi să îndurăm torturile fizice sau psihice. Acest tînăr realizase o întîlnire atît de specială cu Dumnezeu și era atît de profund încît a reușit să transforme celulele prin care a trecut, în biserici. Nu a fost singurul, dar impactul a fost atît de mare încît acolo s-au convertit de la evrei la comuniști, ceea ce arată că în asemenea locuri, cum au fost închisorile comuniste, Dumnezeu a fost mai prezent decît oriunde și nu pentru că El nu ar fi prezent peste tot, ci pentru că ei Îl căutau mai adevărat decît alții. Și îmi amintesc de părintele Matei Boilă, care avea o teamă foarte mare de torturile fizice și mărturisește că s-a rugat cu credința cea mai mare de care putea da dovadă ca să nu îl supună la o tortură mai mare decît suportabilitatea pe care o avea. Și așa s-a întîmplat, în ultima clipă. Trebuia să fie dus la Pitești și nu a mai fost dus.

- Dacă lucrurile sînt clare în cazul celor care nu au renunțat la credința lor în ciuda torturii comuniste, cum puteți prezenta poveștile celor care au fost frînți de sistem, care, la capătul torturilor, au ajuns să colaboreze cu acesta?

- Noi nu putem să-i judecăm pentru că nu știm cum e să fii într-o asemenea situație și atunci, din capul locului, plecăm de la această premisă: noi nu judecăm. Dimpotrivă, chiar și căderile acestea sînt prilejuri să medităm profund. Noi, în locul lor, ce am fi făcut? Aici pot evoca personalitatea părintelui Calciu Dumitreasa, care este cu totul și cu totul de excepție. El a căzut. S-a rugat mult să nu cadă și a căzut. A trecut prin fenomenul Pitești, iar la capătul experienței a devenit torționar, dar pentru că în el se găsea un caracter adevărat și în el era Dumnezeu mai mult decît în alții, pentru că el se raporta la Dumnezeu corect, chiar dacă au trecut mai mulți ani, era ca un robot. Nu mai știa de el, dar încet, de la cuvinte și clopote auzite în depărtare, și-a recăpătat conștiința și, de la căderea aceasta, a avut un urcuș pînă în cer. Deși a fost eliberat și putea să se înscrie în rîndul altor preoți, care au trădat, el toată viața lui L-a mărturisit pe Iisus și a fost din nou închis pe vremea lui Ceaușescu, în aceleași condiții ca în vremea lui Stalin.

- Cum consderați poziția Bisericii Ortodoxe după 1990 și felul în care s-a raportat la colaborarea unora dintre preoți cu trecutul comunist?

- Nu știu ca Biserica Ortodoxă să fi adus în totală atenție acest trecut, față de care ar fi trebuit să se raporteze corect, dar un lucru m-a bucurat cînd am văzut că editura Christiana a început să publice aceste mărturii. Cartea lui Ioan Ianolide, cartea despre Calciu Dumitreasa. Deci o parte a Bisericii ortodoxe încearcă timid să îndrepte lucrurile.

- Credeți că, după 1990, ne-ar fi ajutat o lege a lustrației?

- Aplicarea ei trebuia să o facem corect ca să ne ajute. Lustrația poate să aibă mai multe efecte: dacă aceia care au fost trădați nu învață să ierte, e în defavoarea noastră. În primul rînd, este un dezastru social. Noi doi sîntem prieteni de-o viață și aflăm, printr-un dosar, că unul dintre noi a trădat. Dar dacă omul care a fost obligat să trădeze arată circumstanțele în care a fost obligat să facă acest lucru și celălalt încearcă să-l înțeleagă, atunci acolo are loc iertarea. Dacă lăsăm ura să crească, atunci nu e în favoarea noastră lustrația. Dar avem exemplul Germaniei. Au văzut că s-au trădat în familie. A fost un dezastru în primă fază, dar a urmat punctul în care a intervenit iertarea.
Dar se cere și în rîndul politiciennilor un catharsis. Dacă vrei să arăți pe bolta cerească steaua României, fără un catharsis, fără o curățire profundă a conștiinței, nu se poate. Fătă acel ?iartă-mă, trecutule?, nu se poate. Toate țările fost comuniste au făcut un proces, nu un proces de formă cum am făcut noi. Trebuie să vedem cum ne-am trădat unii pe alții. Și ca să vedem cine sîntem, să nu ne mai fie frică de trecut și de păcatele noastre.

În volumul ?Preoția în spațiul concentraționar?, istoricul Camelia Pop cuprinde o serie de mărturii puternice ale preoților care au trecut prin închisorile comuniste. Subintitulată ?Infernul concentraționar sau drumul spre fericire?, cartea cuprinde o serie de revelații ale celor care au înfruntat oribilele torturi prin puterea credinței. ?Părintele Langa (Tertulian Langa ? n.r.) povestea că a fost alergat de o lupoaică, lupoaica Diana, timp de 38-39 de ore într-o cameră cît cea în care sîntem noi acum (cca. patru metri pătrați ? n.r.). Dacă el se oprea, lupoaica îl mînca, pentru că era flămîndă. El alerga la nesfîrșit în cercul acela infinit. L-am întrebat: părinte, dar cum ați reușit. Și mi-a spus: cînd mă prăbușeam, ceva mă lua și? nu mai știu. E posibil să înțelegem așa ceva? Este clar că divinitatea l-a însoțit?, spune istoricul clujean, care adaugă și răspunsul preotului la întrebarea: ?există imposibilul?: ?Eu pot totul, pentru că Dumnezeu poate totul?.

?La un moment dat nu mai poți purta toată povara păcatelor tale, cînd paharul se umple. Și cred că după 20 de ani a venit timpul. Nu zic că de mîine se va întîmpla, dar cred că sîntem împinși spre așa ceva?, Camelia Pop, istoric