DANIEL CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Cristian Tudor Popescu, sunteti, în literatura și jurnalistica noastră, una dintre vocile afirmate puternic după Revolutia din decembrie 89. Erati și înainte implicat în creatia și în cenaclurile de literatură (de la cele S.F. și până la "Junimea" lui Ovid. S. Crohmălniceanu) - totuși, uitându-ne în urmă la acea perioadă, ea pare a fi, în cazul Dvs., una de underground. E corectă această perceptie? Ce a însemnat Revolutia din 89 pentru Dvs., ca om și ca scriitor? Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut, o dată cu ea?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Cred că termenul cel mai potrivit ar fi underskies. Erau vaste cerurile acelor nopti petrecute în poienile patriei, cerurile sub care ne citeam texte unii altora, visând în gura mare, tineri și liberi ca gâzele în lumină. Știi foarte bine, Daniel, ce înseamnă să scrii de unul singur. Pentru mine a fost și rămâne un efort chinuitor, cu rare satisfactii de câteva clipe. Atunci, în anii 80, am trăit experienta unică și irepetabilă a scrisului împreună. Și nici măcar scris - o poveste. Unul rostea o frază, altul cinci, unul schimba un cuvânt, altul anula tot și propunea altceva, după vreun ceas-două, se închega în aer Povestea, care nu trăia decât o seară. Eu mă potriveam cel mai bine cu Dan. În vreme ce prietenele noastre dormeau, mai mult sau mai putin satisfăcute, noi doi ne adunam în întuneric la fereastră, deslușindu-ne fetele când trăgeam din tigară, și povesteam în șoaptă. Eu aveam schelete de idei, lucioase și reci! Dan găsea întotdeauna continuarea, le îmbrăca în carne, le coafa, le punea să vorbească. Pe urmă, ne apucam amândoi să le tundem, le vivisectionam, făceam transplanturi. Culmea relatiei între două fiinte omenești este să facă împreună o lume pe care să n-o știe decât ele. E mai mult decât a face un copil. În lumile noastre, Dan și cu mine eram în tot - când el era ploaia acidă, eu eram asfaltul Bucureștiului în anul 2049, androidul nebun Cristian îi rupea precis, fir cu fir, genele omului Dan, chipul lui se contura în dunele planetei moarte, al cărei ultim locuitor eram eu. Într-o seară, Victor Nănescu a povestit cum și-a bătut joc de o gagică. Ea se pretindea mare intelectuală și băiatul o întrebase la derută despre o carte inexistentă, un titlu inventat de el pe loc. Și aia, povestea Victor râzând, a zis că a citit-o, cum să nu. Eu nu râdeam - ceva adânc se mișcase tectonic înăuntrul meu. Era semnul care nu mă înșală niciodată, zvâcnirea literaturii. Știam că o să scriu ceva despre asta, și am scris, câtiva ani mai târziu. Imaginează-ti că ea răspunde da, am citit-o. El începe să ceară "amănunte", inventând cu un surâs dispretuitor. Ea nu se pierde, dimpotrivă, îi răspunde, inventând, cu fortă narativă mai mare ca a lui, detalii și personaje. Pas cu pas, el este umilit pe terenul pe care se credea cel mai tare, al născocirii. Când tace, învins, ea, în loc să-și savureze victoria, povestește însufletită mai departe actiunea cărtii inexistente, rugându-l: Amintește-ti, te rog, amintește-ti... Când el va ridica ochii și va rosti primul cuvânt legat de ale ei, e salvat și se naște o lume... Vezi, Daniel, acestea sunt lumile pe care le-am pierdut în 89. Am rămas doar cu una, asta pe care o vedem. Și acum scriu împreună cu prietenii mei de la Adevărul, sunt fascinante serile în care facem ziarul sau când compunem "Pagina a 6-a pentru ziua a
7-a". Dar e o diferentă: acum facem un lucru încărcat cu responsabilitate, ziarul îl citesc sute de mii de oameni, pe atunci eram cu totul liberi și "scriam" doar pentru noi... Dan a murit în 91 și atunci am scris ultimul text cu umbra lui în suflet. Dan a murit straniu, într-o noapte, singur, gol și ud, electrocutat de un calorifer electric, care i-a vărgat pielea. Textul era așa: "Cred că Dan s-a gândit mult în noaptea aceea, când curgeau amperii în el, dacă să mai trăiască sau nu. Ar fi putut să se ridice dintre elementii săpati în trupul lui gol și să se îmbrace, ascunzând astfel ceata electrică, albăstruie, care i-ar fi dublat fiecare centimetru de piele. Avea niște ochelari negri, cu ramă subtire și lentile mici, ar fi putut să-și ascundă cu ei strălucirea insuportabilă a ochilor. O pereche de mănuși negre i-ar fi putut disimula mâinile arse. Ar fi trecut neobservate bâzâitul continuu și vaga adiere de ozon care i-ar fi însotit toate mișcările.

Și ar fi revenit astfel printre noi un Dan Merișca invulnerabil, singur și temut. Electrocavalerul. Fiecărui prieten care i-ar fi întins mâna, Dan ar fi trebuit sau să-i întindă dreapta înmănușată sau să-și scoată mănușa, prefăcându-l pe celălalt, în câteva clipe, într-o mumie calcinată. Fiecare fată care s-ar fi supus dorintei lui nemăsurate de a dărui plăcere și-ar fi dat sufletul în spasme interminabile, mime hidoase ale supremului orgasm prin care Dan visa să spargă pielita acestei lumi. Chiar și rămânând mereu la un metru de noi, tot ar fi făcut afișajele ceasurilor noastre digitale să se dea vertiginos peste cap, consumându-ne fulgerător viata.

În timpul marilor furtuni ar fi fugit, nebun de singurătate, în câmpul gol, căutând trăznetele. Fiecare șuvoi de foc alb care i s-ar fi înfipt în degetele ridicate spre cer i-ar fi iluminat chipul într-o poză mișcată a copilăriei. Lacrimile lui, ca niște fulgi albaștri, ar fi ars iarba, ar fi găurit pietrele.