Rh. C.: Ce valoare avea pentru actorii romani adevarul?

D. P.: Acest lucru trebuia sa-l intrebi pe marele actor Iancovescu, care, pentru un adevar spus in gluma, a fost arestat in 24 de ore. Era vorba despre un adevar politic. Actorul roman era proiectat intr-o jungla sociala unde adevarul era haituit, infundat, distorsionat. Peste conditia lui civila, unde trebuia sa faca slalom intre adevarul de viata, cel social si cel politic, el isi schingiuia fiinta si talentul ca sa strecoare faramituri de autentic pe scena. In conditii normale, adevarul de viata nu este egal cu cel artistic, in sensul pe care il dadea Wagner atunci cind spunea ca: ?Arta incepe acolo unde se sfirseste Natura?; ba mai mult, adevarul scenic are autonomie si poate sa contrazica viata in numele expresivitatii scenice prin acel minunat si paradoxal: ?si non e verro e ben trovato? (?daca nu-i adevarat, e bine gasit!?).

Ei bine, actorul roman s-a intilnit foarte rar cu normalitatea creatiei scenice si numai atunci cind a avut de interpretat texte clasice. Refugiul lui in fata societatii alienante in care traia era proiectia in timp, sau chiar in viziuni regizorale, care vizau atemporalitatea, asigurindu-i astfel autonomia artistica si, deci, nasterea fireasca a adevarului scenic.

Sa nu uitam ca atunci cind regimul politic este o fictiune, nu mai este loc pentru autentic.

Cadrul estetic al socialismului (comunismului) desfiinta pentru prima data granita dintre viata si arta, dar nu in sensul in care naturalismul sau realismul a incercat ? aici era un absurd semn egal intre o viata contrafacuta si reflectarea ei, deci, o dubla distorsionare. Deoarece ei incercau sa inlature orice urma de autentic din viata noastra, circulatia adevarului era oprita: realismul socialist ? curent artistic produs de comunism, al carui copil legitim era ?Omul Nou? ? isi impusese siesi sa zica un ?Nu!? hotarit tipului intelectual, sensibil, meditativ si un ?Da? tipului imbecil-vioi-activ pina la alienare, care a format soclul pe care se ridica personajul smecher, tupeist-vulgar, cerut si aclamat de asa-zisa piata libera de astazi. Iar pe de alta parte, de la monstrul inhibat comunist la derbedeul T. V. de astazi. Boala de care suferim astazi cu totii este cauzata de lipsa adevarului si de prezenta minciunii sau, si mai periculos, a minciunii-adevar care ne-a rupt legatura cu trecutul si ne-a dat un prezent al nimanui.

Ca sa-ti dai seama ce valoare avea adevarul pentru actorul roman, trebuie sa-i urmarim traseul tragic pe care a fost obligat mereu sa-l repete.

Adevarul vietii intime era atrofiat (ti-era frica sa privesti in tine), adevarul vietii private ? nedeclarat niciodata, caci cenzura comunista a creat nu numai suspiciunea, ci si autosuspiciunea, adevarul social ? distorsionat, pervertit (caci toti trebuia sa ne prefacem ca nu stim si nu vedem nimic, decit ce era voie) si, la capatul acestui drum, artistul trebuia sa dea viata adevarului scenic care putea sa intre in contradictie cu adevarul politic (impus). De aici, cel mai cumplit rezultat al cenzurii care s-a numit autocenzura, adica automutilarea. Un tunel sinistru al indepartarii de tine ca om, al carui scop era somnul fiintei.

Am avut sansa sa fim sinceri in chinul nostru, dar n-am avut parte de adevar.

Rh. C.: Termenul de ?pantomim? avea aceeasi semnificatie precum cel de ?actor?? Dar dupa 1989?

D. P.: Pantomimul, ca si actorul, face parte din aceeasi ?parohie artistica?, si anume arta teatrului. Pantomimul este de fapt tot un actor, dar a carui arta, ca efort specific, s-a emancipat de cuvint ca mijloc de comunicare artistica.

In ceea ce priveste semnificatia lui in peisajul teatral romanesc, ea a fost una voit marginalizata de catre cenzura politica, care vedea alternativa artistica ca pe un eventual act de erezie, ca sa nu mai vorbim ca genul respectiv era vazut si ca un act de import ?de dincolo?. Asa se explica aparitia ei de factura meteorica la noi.

Dupa 1989, genul ca atare si-a cucerit o identitate anume, intregrindu-se normal in reactia de deschidere a teatrului romanesc catre zonele de alternativa artistica.

Rh. C.: Ce inseamna pentru dumneavoastra a face arta?

D. P.: A face arta reprezinta in primul rind o conditie privilegiata a omului pe pamint. Aceasta conditie privilegiata se hraneste din sacrificiu de sine. Arta mare ii formeaza artistului o a doua natura. Viata intre cele doua lumi il consuma, dar ii da harul comunicarii unei ?alte realitati?. Toata viata lui artistul face efortul de a ajunge ?dincolo? pe cont propriu si, intors de multe ori cu aripile frinte, lumea il gaseste zdrobit, dar cu un bulgare de diamant in mina.

Din acest punct de vedere, a face arta pentru mine este efortul meu de a smulge invizibilului secretul fiintei. Dar a face arta inseamna si a medita. A fi o constiinta. Cineva mi-a spus ca Eminescu a fost si poet. Deci, inainte de toate, a fost o constiinta. Un mare artist este un spirit si, plecind de aici, primordiala este atitudinea lui fata de lume, care ii va darui un anumit fel de a o reflecta. A face arta inseamna a darui omului o alta lume, care sa-i permita sa se inalte, sa se desavirseasca, sa-si depaseasca conditia comuna si sa se racordeze la Divin. De aceea, pentru mine, artistul este pastrator al Fiintei. El o apara de ?meteorologia? istoriei, o smulge din contingent si-o asaza de fiecare data in cuierul eternitatii.