A face arta denota si o alchimie. Acea putere magica de a transforma noroiul in aur. Si aici as vrea sa-l citez pe Reiner Maria Rilke care spunea ca ?omul este risipitor de tristete?; deci, printr-o polaritate a spiritului, artistul este cel care o aduna si o daruieste inapoi omului sub forma de bucurie.

Rh. C.: Ce semnifica tipul de teatru propus de dumneavoastra pe plan european si mondial in 1989? Dar in 1999? Care sint directiile sale definitorii si situatia profesionala a actorului de teatru si de pantomima roman? Un bastard al Europei? Elita teatrului european?

D. P.: Atunci, ca si acum, tipul de teatru propus de mine este o contributie la gindirea teatrala contemporana. Critica a identificat momentul inca de la aparitia sa, dar, la nivel de spectacol, neconcentrindu-se prea mult asupra limbajului nou aparut si fiind repede catalogat ca pantomima. Pariul cel mare, cel important si, anume, succesul la public, a fost cistigat si a marit deruta in a-i identifica liniile de forta, usurind astfel incadrarea lui in linia spectacolelor obisnuite. Reusita la public l-a scos astfel din zona teatrului experimental, unde, de regula, critica intra in alerta, cautind sa identifice noul sau actul de criza etc. Asa ca de la a aplauda si identifica succesul pina la a-i surprinde ?poetica interioara? este cale lunga, la noi fiind relativ o noutate, pentru ca pantomima s-a mai facut si in Romania, iar ?dincolo?, in peisajul teatral atit de divers ca forma de manifestare, fiind ?intre genuri?. Acest limbaj nou teatral isi continua inca drama legitimarii lui, proces de altfel normal pentru destinul oricarui gen de arta nou, ce-si face aparitia nu prin socuri estetice, ci prin miscari mici, adevarati martori ai unor achizitii temeinice si care tinde sa se nasca? sa nu uitam ca Academia Franceza a asteptat pina in 1863 ca sa premieze un romancier, si aceasta a fost ocazia ca romanul, ca gen (literar), sa iasa din zona de suspiciune.

La nivel de concept, tipul de teatru propus de mine contine gasirea unui alt nivel de comunicare teatrala: ?de la minte la minte si de la suflet catre suflet?.

Iar din punct de vedere formal ? marirea claviaturii estetice a limbajului teatral nu prin noutati sau atitudini de avangarda, ci prin aprofundarea traditiei si a reformularii ei, prin meditatia asupra originii teatrului. Noul trebuie adus fara violenta, in sensul in care Nietzsche spunea: ?Ideile mari vin pe virful picioarelor?. Recuperarea formelor primare de manifestare teatrala, in sensul reconsiderarii teatrului ca arta a comportamentului si nu a cuvintului, dezinhiba conceptia asupra acestei arte si alunga orice fel de superstitie. Pantomima, nu ca arta vecina cu teatrul, ci ca esenta a artei teatrului, ca matrice formatoare a acestuia, spiritul ludic al Commediei dell?Arte (ca premisa proteica ce conferea jocului si improvizatiei rolul de baza in creatia actoriceasca, de fapt exersarea spiritului liber, creator, al initiativei permamente, care au definit arta teatrului si au delimitat-o fata de alte arte), dimensiunea dramatica a dansului, influenta cinematografului si a televiziunii asupra receptorului modern si asupra teatrului, aparitia unor mutatii la nivel de mesaj si de comunicare, toate acestea duc la necesitatea regindirii teatrului, nu cu socuri experimentale, ci in adincimea propriilor lui origini. Aceste lucruri converg nu intr-o atitudine eclectica, ci intr-una care transcende frontiere fals puse si uneste energii intr-un demers comun.

Deci, atit in 1989, cit si in 1999 sau in viitor, tipul de teatru pe care-l propun trebuie sa aduca cu sine o dubla tensiune ? una spirituala si alta estetica.

In ceea ce priveste conditia profesionala a actorului roman, putem spune ca el nu a fost niciodata un bastard al Europei, ci a fost si face parte din elita teatrului european.

E de ajuns o singura privire in istoria teatrului romanesc si vom vedea o multime de personalitati care au marcat creatia actoriceasca la nivel european. Vorbind despre pantomima: cu toate ca ea a aparut mult mai tirziu la noi, ca fenomen artistic, se inscrie in acel paradox cultural al acestui popor, care nu numai ca a recuperat intirzierile si s-a sincronizat din mers, dar isi aduce contributii importante la regindirea acestui gen artistic, fortind cadrul estetic traditional la noi deschideri. In acelasi timp, acest limbaj teatral creeaza cel mai bine dialogul necesar dintre universal si national (raport in curs de omogenizare astazi). E un paradox pe care l-am mai subliniat si cu alte ocazii. Limbajul este universal, dar fiecare ramine cu specificul propriu. Tocmai aceasta este frumusetea: universalitatea se legitimeaza prin diversitate. In arta nu exista Uniunea Artistica Europeana sau Statele Unite ale Artei. In arta nu exista democratie ci, ierarhie valorica. In arta exista pecete nationala. Ea nu trebuie subliniata cu ostentatie. Ce aduce nou pantomima de aici este respectiva substanta energetica, acel suflet unic al unui popor, atit de greu transportabil chiar prin mijloacele artistice, dar care aici isi gaseste o manifestare subtila, insa profunda si aproape la fel de imponderabila ca esenta sa. Ca sa conchid: limbajul este universal, prezenta este strict individuala si nationala.