Profesorii de vioara, de chitara, flaut sau pian au început si ei sa fie foarte cautati, chiar daca instrumentele - în special cele cu clape - erau înca o raritate în casele acelor timpuri. Din pacate, elevele se dovedeau superficiale si prea putin înclinate, deocamdata, studiilor serioase, cum remarca la 1821 F.G. Laurençon. Altui francez, Raoul Perrin, româncele i se pareau excelente interprete.

Oricare ar fi fost adevarul, cert este ca în casele boierilor se organizau serate muzicale. La un astfel de eveniment a participat si Sir Robert Ker Porter: "Concertul - nota el - era dat de violonisti profesionisti acompaniati uneori de interpreti amatori; dar, în genere, oaspetii dadeau foarte putina atentie acestei parti a spectacolului, retragându-se în camerele alaturate, jucând carti, fumându-si pipele si bând punch, lucruri pe care le faceau cu multa însufletire..."

Vremea fanfarelor

In aniiâ 40 ai secolului XIX, serile teatrale începeau cu scene din opere si se terminau cu vodeviluri. Contele Anatole de Demidoff, în trecerea sa prin Bucurestii anului 1837, asculta fragmente din Semiramida. Doi ani mai târziu, Edouard Thouvenel, tragând la hotelul unui grec - "om foarte onest, fapt atât de rar încât este de remarcat" - afla de la proprietar ca în Bucuresti exista un teatru:

" -  Ce! aveti un teatru aici?

-  Da, domnule, si luna trecuta niste actori francezi au jucat Le Mariage de Raison si alte vodeviluri. Asta seara este concert si iata programul. Iau hârtia care-mi era prezentata si, sub o lira tinuta de un geniu, am citit: Teatrul din Bucuresti. Paolo Cervati, tenor de la Opera italiana, în trecere prin acest oras, pentru a se duce la Milano pentru ceremonia încoronarii, are onoarea de a anunta înalta nobilime si amatorii de muzica etc., etc."

Existau si cântareti români de certa valoare. In 1836, Timotei Cipariu era entuziasmat de glasul cântaretelor românce: "...Sa fi auzit glasul actritelor române cântând cu orchestra asa de frumos si cu maiestrie, cât m-am jurat ca pâna voi petrece [ramâne] în Bucuresti, la opera frantuzeasca, fleacuri, nu ma mai duc. Mi-e scârba într-adevar de ticalosul si neghiobul glas al acelora; dar al româncelor noastre, tinere, frumoase, cu gust îmbracate, cât este de atragator, împreuna cu maiestria! Ah, nu pot sa-ti descriu! Si-apoi numai un an de când au început."

In scurt timp lucrurile au evoluat. In stagiunea 1853-1854, la teatru se prezentau opere italienesti, vodeviluri frantuzesti si balete românesti, cum relata un medic polonez din armata rusa.

Trupele straine ce au trecut pe la noi în anii razboiului Crimeei aduceau fiecare specificul lor. Se crease, de pilda, o adevarata concurenta între fanfarele turcesti, austriece si românesti, care cântau, cu schimbul, în fiecare seara si duminicile în Cismigiu. Ofiterii cezaro-craiesti aveau un cazinou al lor, într-o casa impozanta pusa la dispozitie de domnitorul Barbu Stirbey, si aici cânta muzica de doua ori pe saptamâna.