În fine, în 1912, pe motiv că studiez medicina, le-a succes să mă mute din Viena. Eram înscris la Medicină din 1910 și aceasta devenise preocuparea mea principală. Mai mergeam totuși și pe la Hof-Haus-und Staatsarchiv, în Ministerul de Externe, unde am cunoscut pe directorul Hofrat Károly, un ungur surd, și pe Roderich Gros, din Brașov, nepotul unei săsoaice moartă de mult, căreia brașovenii îi ziceau Putina lui Dick. Am făcut o listă de documente referitoare la Răscoala lui Horia, pe care apoi mi le-a decopiat și le-am dat Institutului de Istorie din Cluj. O parte am dat lui Dragomir, Matei și Lupaș, iar Statistica lui Buccov am publicat-o eu în ?Anuarul Institutului de Istorie din Cluj?. Ungurii nu puneau la dispoziție toate actele cerute. Cele mai multe le-au dus la ei ca documente referitoare la istoria Ungariei. Oare când va veni vremea să putem vedea noi toate rezoluțiile puse de Iosif II pe jalbele românilor? Una am văzut-o: ?Bei den Wallachen in Siebenbürger herrscht in Sitten und Religion grosses Finsternis, daher muüssen National-normalschulen begründet werden.? Asta a scris-o îndată după Răscoala lui Horia, în februar 1785.

      În cafeneaua ?Arkaden? ne întâlneam zilnic câțiva români. Acolo era centrul unde toți știau că-l găsesc pe Ciurcu în sala de joc de cărți, pe mine în cafenea la citit, pe Cesar, pe Caius Pop, adesea pe Gramatovici. Când a murit dr. Carl Lueger (citește Lu-e-ger, nu Lüger), Ciurcu, cu Cezar, cu Mihai și cu mine am decis să dăm o telegramă lui Vlad la Orăștie. Acesta ne-a trimis șase români din jurul Orăștiei la îngropare. Am fotografia în care se vede carul funebru cu coroane de la români. La dreapta mea se vede popa Lucaciu, apoi Ciurcu, mai la dreapta apoi cei șase țărani și șase studenți de la ?România Jună?. Așa am mers noi pe lângă carul care ducea trupul lui Lueger. Acela care, atunci când Kaiserul Fr.I. nu a primit deputăția română cu Memorandul, a pus în picioare toată Viena în semn de protest și i-a invitat pe toți Memorandiștii în Dreherparck de i-a ospătat. Citiți ziarele de atunci din Viena și din Ardeal. Au fost zile mari. Scriu tot în fugă de teamă că nu voi ajunge să sfârșesc ce am de spus, rămânând astfel multe lucruri interesante nespuse. După înmormântarea lui Lueger, câțiva, cu popa Lucaciu în frunte, am mers la ?Sacher? și am băut un pahar de vin pentru pomana lui. Dumnezeu să-l odihnească cu cei drepți și buni! Nu mai știu cine a plătit, dar când am auzit prețul, m-am speriat! A doua zi, sara, trebuiau să plece cei șase țărani din Orăștie. Ne-am adunat toți câți aveam timp liber într-un restaurant din str. [ilizibil]. Cu studenți cu tot, eram vreo 150-200. În fruntea mesei l-am pus pe Aurel C. Popovici (Dipsi). S-a vorbit mult, s-a băut bere bună și ne-am gândit la cei de acasă. Am vorbit și eu, că popa trebuie să zică și el o vorbă. Le-am spus să povestească acasă ce au văzut la frații lor români din Viena. Trăim într-o mare de străini, muncim, ne năcăjim, ne și bucurăm, dar stăm toți strânși laolaltă. Să le spună și celor de acasă să stea tot așa de uniți pentru ca tăria neamului să nu se nimicească. Au fost vorbe pe care n-am avut când să mi le pregătesc, dar ele mi-au adus din gura lui Dipsi cea mai mare laudă: ?Popa nostru este un Kulturmensch?.