Mă numesc  Bulhac Eremia a lui Grigore din satul Roșieticii Noi, raionul Florești, am 70 de ani, născut în octombrie 1934 pe teritoriul României. Țin bine minte acele timpuri grele pe care le-am trăit și să nu dea Domnul să se mai repete. Îmi aduc aminte de zilele de război. Satul nostru era așezat  pe lunca Răutului, între niște dealuri priporoase de stânci. Și când mergea războiul noi toți din casă (4 copii și mama noastră Sofia, care nu mai este de acum între noi și care a trăit 96 ani) împreună cu mai mulți trăitori din mahală ne ascundeam sub niște stânci mari și ședeam acolo toții săptămâni întregi. Bărbații care erau mai în putere săpau o scorbură mare sub stâncă, puneau în ea nisip și noi toți, câte 20-30 persoane, trăiam acolo. Din  timp mama ne cocea pâine, luam cu noi altă provizie, apă în burlui de lut ca să supraviețuim, țoluri, plapumă (una pentru toți), perine și altele. Mahala noastră avea din timp pregătite pentru a ne evacua din case trei  astfel de ?lăcașuri?, 2 în stânci și unul în beciul unui gospodar din ograda casei. Ca să nu explodeze bombele de avion  puneam pe beci un strat gros de paie, de vreo 2 m înălțime, așa se gândea lumea de  atunci,  că când a cădea bomba pe beci  să nu explodeze. Și tot așa, inventând tot felul de măsuri de protecție am supraviețuit.  Când începeau a bate tunurile din amândouă părți  (a  rușilor și a nemților), apoi cerul era roșu de snareaduri, iar avioanele (de recunoaștere) de vânătoare germane de culoare neagră, noi le spuneam ?știuci?,  zburau permanent pe delta Răutului.

Din neglijență sau uitare n-am oglindit un episod, după mine important. În anul 1943 autoritățile sovietice locale au început mobilizarea populației din sat la săpat tranșee pentru ca Armata roșie să înainteze mai cu succes spre Vest.  Țin în memorie, aveam 9 ani, când sora mea Alexandra, o fetișcană de 14 ani a fost mobilizată în raionul Râbnița. Fiind mică de ani, nu era inclusă în liste, trebuia să plece fetița vecinului nostru de 15 ani (cu 1 an mai mare). Dar  vecinul i-a dat președintelui Sovietului sătesc o oaie, și acesta din urmă a eliberat-o  pe fată de mobilizare, în același timp au inclus-o în liste pe sora  mea, ca să corespundă numărului de persoane înscrise pe liste.  Cu alți oameni și copii a fost dusă sora până la malul Nistrului în orașul Rezina. Acolo i-au debarcat într-un cater fluvial și i-au trecut de partea cealaltă a  Nistrului. Apoi au fost transportați în satul Stroiești din raionul Râbnița, cazându-i în niște saraiuri vechi. Dormeau pe iarbă de lucernă așternută pe jos, se alimentau care cu ce avea. Mai procurau cartofi de la băștinași și îi fierbeau. Munca era grea:  fiecare avea norma să sape 17 metri de tranșee pe zi,  dacă nu izbuteau să împlinească norma a doua zi îi da mai mulți metri. Așa au muncit o lună de zile. Pe urmă i-au transferat în satul Chipeșca, raionul  Șoldănești.  Aici dormeau într-o curte a unei familii deportate.  Dar flămânzi și chinuiți cum erau, trebuiau să facă normele.  Într-o zi, profitând de ocazie,  sora a fugit de la această muncă silnică. A sfătuit-o moșul Maxim Bulhac, tot mobilizat din mahala noastră. Furișându-se prin grădinile localnicilor (a aruncat hârlețul luat de acasă), cu torba în mână, a izbutit să iasă din sat. Până au descoperit lipsa ei, ea era de acum departe. Ca să nu sufere de foame, cerșea câte ceva de mâncare de la oamenii din satele care le întâlnea în cale. Noaptea a dormit într-o colibă de lângă un sat. A doua zi, continuându-și calea mergea nu pe drumul principal, dar pe alături, prin pădure,  pentru a nu fi observată de camioanele de transport,plinecu soldați ruși. Așa încetișor, pe furiș, cu frica în sân, a izbutit să ajungă acasă, în satul Roșietici.  După acest caz n-au mai deranjat-o, probabil socotind-o copil.

Cu greu am scăpat de război, chinuiți, dezbrăcați, flămânzi.  Dar în curând au urmat zile și mai grele, și mai negre. În anul 1946 a bântuit o secetă cruntă.  Pe câmp totul era ofilit de arșița necruțătoare. În  anul acela pâinea n-a rodit deloc.  Țin minte cum de pe  1 ha de păpușoi  am cules așa, la 15-20 kg de știuleți mărunți. Cu această ?roadă? am și intrat în iarnă.  Această stare de lucruri persista în fiecare familie.  Foamea s-a început de fapt chiar din anul 1945 când din podurile țăranilor săraci și umiliți de către puterea sovietică era măturat totul, până la ultimul grăunte.