ARESTAREA

Stau şi privesc înmărmurită, într-o zi de iulie, 2006, un vraf de dosare. Mi s-a spus că, de fapt, este un dosar colectiv cu nouă volume. Trebuie să caut cu răbdare pentru a găsi documentele tatei. Mă aflu la CNSAS. Cât am visat să văd acest dosar? E adevărat, fără spe­ranţă. Nu mi-aş fi închipuit că am să ajung să-l răsfoiesc şi să aflu ceea ce nici măcar tatăl meu nu ştia...

Am făcut cerere pentru a-l studia, acum doi ani. Puteam să mă grăbesc, dar, la început, mi s-a părut ­inutil. De ce să cercetez trecutul? La ce m-ar mai fi aju­tat? Lucrurile au decurs, aşa cum era normal pe atunci: Ce-aş putea afla? Poate mi-ar face rău. M-am decis, într-un târziu şi astfel, după doi ani, şi acesta este un caz fericit, am reuşit să văd, două interogatorii şi acelea denaturate.

Printre miile de pagini, găsesc fişa personală a tatei unde se consemna: internat la 15.04.1952. Pedeapsa a expirat la 15.04.1954. În dreapta, poza tatei, răsucită, partea din dreapta acoperă tâmpla şi urechea. Privirea pătrunzătoare, inte­li­gentă, ca întotdeauna. Ochii luminoşi privesc înainte, scrutează viitorul, dar ce viitor... Îşi dădea seama bine de situaţie, ştia că nu are scăpare...

Stoenescu P. Corneliu, de profesie referent tehnic, şeful secţiei administrative (fost avocat şi magistrat), născut la 14 martie 1907 în Giurgiu, judeţul Vlaşca.
Zăresc în dreapta — origine socială muncitorească. Motivele internării: „element dubios“. Atât — „ele­ment dubios“. De ce? Nu se specifică. La rubrica IX — apare data eliberării — 25.04.1954. Neconcordanţă deci cu prima rubrică.

Gându-mi zboară în copilărie. Fac un salt peste timp şi rememorez anii aceia. Închid ochii şi văd camera întu­necoasă şi pe mine într-un pătuţ. Aveam numai zece ani, când am auzit nişte bubuituri în uşa de la intrare, apoi, prin deschizătura ei, am văzut nişte umbre negre. Era târziu în noapte, sau spre dimi­neaţă? Nu-mi dădeam seama ce se întâmpla. Stăteam încre­menită în pătuţul meu din camera alăturată. Îmi era teamă. Simţeam că îngheţ. Un frig năpraznic m-a cu­prins. Am tras păturica până la gât. Mi-am înăbuşit lacrimile. Vedeam, prin uşa întredeschisă, umbra unor oameni îmbrăcaţi în haine negre de piele. Păreau neprie­tenoşi, vorbeau tare şi repede şi gesticulau. Am văzut chipul îngrozit al mamei şi faţa ca de var a tatei.

Mă gândeam că se întâmplase ceva rău. S-a auzit ­deschizându-se uşa. Probabil pleacă şi ne lasă în pace, gândeam eu. Dar n-a fost aşa. Au plecat cu tata, iar mama plângea înfundat. Se auzeau zgomote de lucruri trântite pe podea. Nu prea am văzut mare lucru din pătuţ, dar am auzit bufnituri. Îmi puneam tot felul de întrebări: „Ce e cu tata? Unde îl duc? Când se va întoarce?“ Plângeam înăbuşit şi, numai într-un târziu, am putut adormi, după atâta plâns.

Dimineaţa, casa noastră era de nerecunoscut. Lucru­rile se aflau în mare dezordine, aruncate peste tot. Mama stătea pe pat, dezorientată şi plângea. Altădată, ar fi strâns totul şi ar fi făcut ordine. Altădată, da, dar, acum, parcă nu era ea. Avea faţa suptă şi ochii roşii de atâta plâns. Am strâns cărţile, una câte una, în linişte şi, văzând că este supărată, n-am întrebat nimic.
Mama privea absent, de parcă nici nu mă vedea. Într-un târ­ziu, dându-şi seama, probabil, că aş vrea să-mi explice ce s-a întâmplat şi să nu mă sperie, deşi eu eram destul de speriată, mi-a spus că nu e nimic grav, că tata a plecat pentru nişte cercetări, ceva „de rutină“ şi că, probabil, securiştii n-au minţit-o dacă nu i-au dat voie să-i facă valiza.

Ea credea că nu va sta decât o zi. Mama parcă se trezise dintr-un vis urât. Deodată, îşi dădu seama că eu am început să strâng şi a încercat şi ea să adune, mecanic, lucrurile de îmbrăcat şi să le aşeze prin sertare, dar parcă le punea cu furca şi nu avea spor deloc. Vedeam cât de absentă era. Şifonierul fusese golit. Era greu să le mai putem pune în ordine. De cărţi, ce să mai spun? Eram singure. Mama mare plecase de o săptămână la unchiul Anghel, fiul ei, la Bucureşti. Mă gândeam că ne-ar fi fost de ajutor, pentru că am fi strâns lucrurile mai repede.

Am întrebat-o pe mama când va veni şi am aflat că ar fi trebuit să vină, dar că poate e pe drum. Într-ade­văr, a sosit înainte de prânz. Când ne-a văzut, a încremenit. Prima vorbă a fost: „Da’ ce, mama mare, au dat turcii?“, o zicală familiară giurgiuvenilor, hăituiţi secole de turcii invadatori. Mama i-a spus că am avut „musafiri“ de la Securitate care ne-au făcut percheziţie şi că tata e reţinut la ei, pentru cercetări. Mama mare s-a mirat şi a zis: „Da’ Biju nu era în curte?“ Biju, câinele nostru de încredere croia pantalonii oamenilor răi, iar securiştii şi-ar fi meritat pedeapsa. Cred că la asta se referea ea. Atunci, de-abia am realizat şi noi că Biju, parcă a fost hipnotizat, de nu au păţit securiştii nimic. Mă întrebam oare ce metodă să fi întrebuinţat ei, de l-au hipnotizat pe Biju.

Mama mare m-a mângâiat şi mi-a amintit că tre­buie să merg la şcoală, dar eu nu aveam chef. Cine ar fi avut? Nu mai auzisem ca tatăl vreunei fetiţe să fie ares­tat. Încercam un sentiment de teamă şi de nelinişte. Mama m-a sfătuit să nu spun la şcoală cele întâmplate. Un timp am ascuns, dar tot s-a aflat. Învăţătoarea mă urmărea cu privirea, compătimindu-mă, parcă. Fetiţele vorbeau în şoaptă despre mine.

Acasă, nu mai era ca altă dată. Căminul nostru, cald şi primitor, era acum rece şi neadecvat pentru un copil în creştere. Fusesem crescută într-o familie de intelectuali, care se interesau de educaţia mea, eu fiind centrul atenţiei. Acum, eram lăsată de izbelişte, mama aproape că nu îşi mai aducea aminte de mine. Era preocupată de ce ni se întâmpla. Nu afla nimic de tata. Nu aveam nici o ştire despre el. Auzisem că Volga neagră a Securităţii se oprise şi la alte porţi, şi că au mai fost ridicaţi avocaţi, sau negustori, sau cei care au făcut politică. Dar tata ce politică făcuse?

El fusese pretor, e adevărat, în perioada 1942–1948, dar politică nu făcuse. Acum pot vedea. Pot verifica şi afla adevărul, doar am declaraţia din 21 aprilie 1952 în copie, bineînţeles, doar e un act, nu? La întrebarea „Ce politică aţi făcut înainte şi după 23 august 1942“, tata răspundea clar:
„Înainte de 23 august 1942, nu am făcut politică, nefiind înscris în nici un partid şi neavând nici un fel de activitate politică.“

El menţiona că, după 23 august, a activat în Partidul Naţional Popular, ca preşedinte şi apoi secretar în plasa Comana, unde era pretor, şi în „Frontul Plugarilor“ din comuna Drăgăneşti Vlaşca.

Ţăranii îl numeau „pretorul nostru cel bun“ şi, îmi amintesc, că, atunci când tata a fost mutat la Drăgăneşti Vlaşca, chiar au plâns. Singura lui avere a fost inteligenţa sa. Părinţii mei n-au mers în străinătate, în staţiuni, sau nu şi-au petrecut timpul jucând cărţi şi cheltuind aiurea banii. Familia noastră compusă din tata, mama şi mama mamei, era unită şi cunoscută pentru armonia ei.

Poate mulţi ne invidiau pentru aceasta. Mama mare credea că poate cineva ne-a „turnat“ la Securitate, pen­tru că aşa se obişnuia în acea perioadă. El a ocupat postul de pretor, în urma unui concurs, datorită bunei sale pregătiri. Un­chiul, fratele tatei, avea în schimb pieptul plin de deco­raţii, şi nu a făcut nici o zi de detenţie. E adevărat că a fost deportat, dar asta e altă poveste. La eliberare, tata ştia doar că a fost reţinut fără să i se spună de ce şi a semnat un angajament la ieşirea din detenţie, să nu divulge nimic din ce i s-a întâmplat sau a văzut.

A murit fără să ştie de ce se face vinovat. Bănuiesc că, nici cât a stat în detenţie, nu a ştiut. Probabil a fost o mare surpriză pentru el când a fost eliberat, nici n-a bănuit ziua.
Tatăl meu a stat în închisoarea de la Rahova, apoi la Tg. Ocna–Oneşti–Borzeşti şi la Spanţov (Olteniţa), neştiind prea multe despre noi, şi nici noi despre el.