Pentru a fi - cu vorba lui Noica - "deplin", un om trebuie să vină de undeva, să aibă un trecut, o ascendență, o zestre spirituală și o conduită. Altfel credibilitatea sa va fi îndoielnică, iar accesul la prestigiu dificil. Exemplul extrem este Iisus. Cu omnipotența-I divină, s-ar fi putut întrupa de-a dreptul în maturitate. A urmat însă calea firească : s-a situat într-o filiație stufoasă și ilustră, s-a născut din femeie, a crescut într-o familie. Ambianța familială devine apoi un fel de mediu amniotic postnatal, în care virtualitățile noii creaturi devin realități. Esențial este însă ca și familia să fie înzestrată cu calitățile capabile a ocroti devenirea spre deplinătate. Or, în zilele noastre, tocmai disparența unor asemenea familii, cu un cod nescris al solidarității, iubirii, bunului simț, al credinței și onoarei, ne dă sentimentul deprimant că am pătruns într-un răstimp al "dezvrăjirii" globale și al trivializării valorilor considerate cardinale. Cu atât mai mare este satisfacția (cu un important aport de nostalgie), când avem revelația unor documente concrete și, totodată, de o mare frumusețe și expresivitate, care atestă existența unor familii supraviețuitoare tocmai prin asumarea acelui cod nescris de conduită. Un astfel de florilegiu documentar a elaborat, cu devoțiune și competență filologică, Monica Pillat, mereu admirabilă prin discreție, sensibilitate și eleganța expresiei. Rezultatul, întru totul remarcabil, e un volum de peste 380 de pagini, pe a cărui foaie de titlu citim : Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat. Precizarea din urmă nu e însă tocmai exactă, întrucât induce ideea că scrisorile ar fi doar ale Piei înspre familie. În realitate, prima parte a volumului e un dialog epistolar între Pia și Mamă (Maria Pillat-Brateș), fratele Dinu, cumnata Nelli (Cornelia), soția lui Dinu, și chiar Monica, fiica lor, cea care, într-un gest de solidaritate ireprimabilă, îi reunește acum pe toți în aceste pagini. De fapt, cum ea însăși mărturisește în Notă asupra ediției, prin acest demers a urmărit să ofere "un model de conduită care a inspirat putere și noblețe unor vieți în vremuri potrivnice."

Dar cine a fost Pia Pillat? De la început trebuie spus : Pia Pillat a fost o făptură extraordinară. În marile familii a existat întotdeauna un personaj excentric (ex-centric), cu aură fabuloasă, adulat sau repudiat, dar asumat tacit de ceilalți, uneori chiar cu un tăinuit orgoliu al solidarității de clan. În familia Pillat, Pia a fost purtătoarea acestui stindard al nonconformismului, exotismului și imprevizibilului, dar totodată și sufletul generos la pieptul căruia fiecare își afla adăpostul liniștitor. Monica a perceput-o astfel încă din anii copilăriei : "Pia a fost întotdeauna întruchiparea aventurii și a neprevăzutului ; îmi amintesc cât de fascinată o ascultam cum îmi povestea fragmente din viața ei, asemănătoare în strălucirea trăirii cu o vistierie scăpărând în întuneric."*) Citind acest epistolar, am rămas cu impresia că, în ciuda diferenței de vârstă, prin disponibilitatea lor pentru confesiunea mutuală, relația dintre ele era mai curând de tip fratern decât una de la mătușă la nepoată. Cât despre sintagma "strălucirea trăirii", e cât se poate de bine aleasă : Pia (n. 1916) face parte din acea generație pe care aș numi-o a "fetelor teribile" din interbelic -- Anișoara Odeanu (n. 1913), Clody Berthola (n. 1913), Alice Botez (n. 1914), Jeni Acterian (n. 1916), Nuni Dona (n. 1916), Lucia Vasiliu (n. 1916), Mariana Șora (n. 1917) și multe altele din aceeași stofă, dar care nu s-au manifestat public -- moderne și mondene, cultivate, problematizante și creative. În plus, Pia era vizitată și de demonul aventurii -- "[...] eram prea vagaboandă [...] prea mult mi-era sete de orizonturi, oameni, aventură..." -- și când spun asta nu mă gândesc neapărat la episodul literalmente palpitant în care a pus la cale evadarea soțului ei, Mihai Fărcășanu, condamnat la moarte de comuniști, ci de un moment anterior, care a bulversat temporar acel cod nescris al conduitei familiale. S-a întâmplat în 1936, când Pia și-a părăsit soțul, pe aviatorul Ilie Arapu, și s-a mutat la noua-i iubire, Mihai Fărcășanu. Scandal. Tornada care a descumpănit familia e de înțeles și apare perfect normală dacă o privim din perspectiva acelui moment. Dar azi, când o cunoaștem pe Pia prin prisma scrierilor sale, gestul ei apare în deplin acord cu concepția ei de viață. Ea a devenit, mai ales în etapa autoexilului englez, o adeptă ferventă a familiei văzută ca instituție fundamentală a cultivării valorilor umanității. Cu o condiție esențială însă, adoptată în tinerețe și păstrată intactă până la senectute. O găsim formulată chiar de ea, într-o scrisoare din 1962, către Nelli : "De mult (s. RC) am învățat că dacă iubești cu adevărat pe cineva trebuie să-l lași liber, liber să facă ce vrea cu adevărat, liber să-și aleagă calea personală, liber să trăiască cum vrea. E greu, pentru că întotdeauna ne închipuim că știm mai bine, prin prisma dragostei noastre, ce-i va face fericiți. Și de atâtea ori ne înșelăm amarnic." Oricât de generos acest principiu, el era considerat cu circumspecție în familiile onorabile. În 1936, a coabita în afara familiei cu un "partener" sau "prieten" era de neconceput. Clanul Pillat-Brătianu reacționează sever prin însuși pater familias, solarul, olimpianul Ion Pillat, care, pur și simplu, își exclude fiica, interzicându-le și celorlalți s-o mai vadă. Devenise dintr-o dată nefrecventabilă. Toți ceilalți însă, o vizitează conspirativ, încălcând unul dintre principiile coagulante, de bază, ale familiei : într-o adevărată familie nu există secrete și lumi paralele. Situația nefirească și cu siguranță dureroasă pentru toți, inclusiv pentru autoritarul tată, durează doi ani. În 1938, Pia se căsătorește cu Mihai Fărcășanu : coabitarea este de acum con-sacrată (în accepție etimologică), iar "partenerul", "prietenul", "amantul", în expresia vremii, devine "soț". Con-sacrarea nefiind doar o așezare a cuplului sub protecția divină, ci și o garanție a statorniciei și -- mai ales! -- a onorabilității, lucrurile se aplanează subit și răzlețita e reprimită în sânul familiei, care taie vițelul cel gras. Solidaritatea, doar aparent fisurată, e restabilită. Și rămâne astfel definitiv, chiar și după a doua răzlețire a Piei, determinată de data aceasta nu de motive frivole, ci de împrejurări grave, politice, cu consecințe redutabile pentru cei dragi rămași în țară.

În prima parte a cărții, Monica Pillat publică, selectiv desigur, schimbul epistolar purtat de Pia cu ai săi între 1947-1988. Criteriul fiind cel cronologic, apare aici gradual și într-un limbaj de multe ori codificat, toată evoluția dramaticei prăbușiri a civilizației moderne românești, odată cu instaurarea dictaturii roșii. Dinu către Pia, 1948 : "Ceea ce însă pare teribil, într-adevăr, este lichidarea morală și fizică practicată cu sistemă, în așa măsură, încât după un timp, fiecare ajunge să aibă conștiința condamnării sigure." Mesaj premonitoriu : peste unsprezece ani, Dinu va trăi propria condamnare, în procesul Noica-Pillat. Pe de altă parte, este impresionantă solidaritatea familiei în fața mizeriei și a primejdiilor de neimaginat, regruparea ei, ca o efectivă "strângere a rândurilor". Nelli către Pia, în '47 : "Noi ducem aceeași viață de provincie bucureșteană, însă suntem tineri și sperăm că totul va fi altfel într-o zi. Poate mai strânși unul lângă altul decât altădată [...] vom străbate vremurile și ne vom regăsi cu toții împrejurul mesei de ceai de pe cerdacul de la vie [...]" (s. RC). Câtă ingenuitate, câtă inaptitudine de a gândi răul ! Din nefericire, tinerețea a trecut, în timp ce mizeria și teroarea s-au instalat tot mai profund. De neclintit în tenacitatea ei a rămas doar solidaritatea familiei, vizibilă în aspirația de a ocroti starea de a fi împreună, inclusiv spiritual, peste spații geografice, și de a nu îngădui să piară o instituție-simbol, de tradiție și benignă mândrie : masa familială. O familie care nu mai află ocazii de a se reuni în jurul aceleiași mese, a trecut pragul înspre destrămare. Târziu, din depărtările Scoției, pe Pia o susțin amintirile. Iar una dintre cele mai pregnante este cea de la "[...] masa de familie de la nenea Dinu -- unde trei generații erau strânse în jurul mâncărurilor bune și lumânărilor pâlpâind în sfeșnicele de argint." Liantul care întreține forța acestei solidarități ce vine dintr-un trecut al bunelor-stări sufletești și materiale este iubirea. Dar nu o iubire ostentativ vocală, festivistă, decorativă, ci iubirea tăcută, angajată, slujitoare, așa cum tot Pia o definește : "În clipa când cineva spune că s-a sacrificat sau și-a sacrificat viața pentru cineva sau pentru alți oameni pe care-i iubește [...] mă revolt. Pentru mine, când iubirea sau dăruirea devin "sacrificii", însăși esența acestei iubiri și dăruiri este alterată și distrusă." Important totodată este ca familia să aibă un cămin al ei, un loc al intimității protejate, al reunirii, al împărtășirii bucuriilor și plângerii. În toiul "lichidărilor", când întregi familii erau date afară din casele lor, Mama îi scrie Piei liniștitor, dar, evident, încurajându-se în primul rând pe sine, că totul e bine aici atâta timp cât sunt sănătoși, aflându-se încă în casa lor și printre lucrurile dragi. Iar Dinu, la eliberarea din detenție, exultă : "Este atât de bine să fii la tine acasă, să ai sentimentul intimității absolute cu fiecare lucru care te înconjoară -- de care să poți să te bucuri ca un copil de jucăria lui."

Un adevăra cod sui generis, al solidarității și coeziunii familiale se desprinde mai ales în cea de a doua parte a cărții, superbă, Umbrele cărților nescrise, unde Monica Pillat a selectat, de data aceasta pe criterii tematice, pasaje memorabile din scrisorile Piei. În viziunea ei, solidaritatea, iubirea și starea de împreună îi includ și pe cei dispăruți și se extind asupra întregului habitat familial. Revelație care i se precizează treptat, mai ales după moartea Mamei și a lui Dinu, când Pia începe să aibă percepții paranormale. Dincolo de acestea însă, câteva convingeri împărtășite de ea celor de acasă vin să întregească eposul și apoi mithosul familial, dobândind putere de generalizare. Așa e convingerea rămânerii celor dispăruți printre cei rămași. Credință care implică și ambianța materială, incluzând-o inseparabil în universul familial : "Sunt sigură că în locurile unde au trăit, au iubit și au fost împliniți, cei ce pentru noi nu mai există continuă să dăinuiască și după moarte. Nu numai în sufletele noastre, dar închiși între pereții caselor lor, cuprinși în lucrurile lor, invizibil, imponderabil, răspândiți ca un parfum." Sau : "Cu privire la răsfrângerea ființelor în lucrurile lor, eu cred că și un obiect purtat și iubit de cineva îi conține esența, într-un fel, ca și cum s-ar vrea o osmoză între om și obiect." Poate fi și această credință o explicație a atașamentului aparent stupid care ne leagă pe noi, cei din "lumea veche", de lucrurile și locurile care aparțin sau amintesc de familie. Cred că e ceva ce ni se trage din răstimpul de mult apus al Biedermeier-ului, cel cu aspirația Gemütlichkeit-ului și cu iluzia duratei. O așezare în lume cu totul diferită de cea a "lumilor noi" -- cea bolșevică și cea pragmatic-consumistă a "dezvrăjirii", instalată insidios în Occidentul unde, totuși, Pia și-a aflat refugiul. Ceea ce a ajutat-o să supraviețuiască aici și să se dedice cu o emoționantă abnegație celor bolnavi și fără familie, a fost legătura permanentă, pe diverse căi, cu propria-i familie, inclusiv cu "familia prefăcută în fum și duh."

Memorabila carte alcătuită de Monica Pillat este de o neobișnuită bogăție problematică, structurată, prin inteligența selecției textelor, pe mai multe paliere la care se cuvine și îmi propun să revin. În ansamblu însă, Sufletul nu cunoaște distanțele este un elogiu al familie în ipostaza sa ideală, așa cum ea a existat și, poate, o mai fi existând, în fine, așa cum, cu certitudine, atât Pia, cât și Monica Pillat au cunoscut-o și cum însăși Pia a definit-o : "Ce lucru ciudat e familia. E ca un univers alcătuit -- în miniatură -- din corpuri cerești unice și de sine stătătoare, fiecare cu lumea lui circumscrisă, atotcuprinzătoare în sfera personală și [...] complet unică, originală. Și totuși aceste corpuri puse împreună (s. RC) în cadrul unei familii, dezvoltă o extraordinară coeziune atât interioară, cât și exterioară, păstrându-și printr-un miracol fiecare anatomia și o fizionomie total distinctivă."

____________________________

*) Observator cultural, nr. 519/1.04.2010