Timp de aproape doua decenii, dar mai cu seama în rastimpul 1935-1946, numele Mariei Antonescu a fluturat pe buzele multora si a fost prezent, adesea, în primele pagini ale ziarelor si revistelor epocii. In memoria posteritatii ea s-a pastrat mai cu seama ca sotia celui care a condus destinele României într-unul din cele mai dramatice momente ale existentei sale, iar judecata contemporanilor dar si a urmasilor, cum se va vedea si din documentul pe care îl publicam în acest numar, a fost necrutatoare. Majoritatea aprecierilor ce s-au formulat la adresa ei îi rezerva rolul de personaj anexa, fara a o scoate de sub incidenta responsabilitatii pentru fapte pe care însa nu le-a savârsit.In 1946, dupa judecarea si executarea maresalului Antonescu, calvarul Mariei Antonescu abia începea. A durat aproape doua decenii. O viata de chinuri si umilinte, care, din lipsa de informatii certe, nu poate fi reconstituita decât în linii aproximative. Marturiile existente, din pacate imprecise si contradictorii, provin din partea unor persoane care au fost, cel mai adesea, doar accidental în contact cu ea, alteori în relatii de prietenie mai strânsa. Fiica regelui Ferdinand si a reginei Maria, principesa Ileana (maica Alexandra; Magazin istoric, nr. 5, 6/1996), povesteste cum a vazut-o în 1947, cu putin timp înainte de a parasi definitiv tara. Au scris si publicat emotionante, dar confuze pagini despre ea I.V. Emilian (fost redactor-director al ziarului Stindardul) si E. Lozovan, în acelasi ziar care aparea la M nchen. Acesta din urma a reprodus si relatarea unei persoane apropiate Mariei Antonescu, dar care a semnat doar cu initialele D.N. Mai exista si o consemnare scurta apartinând lui Vasile Calestru. Toate au fost strânse si publicate de istoricul Gheorghe Buzatu în lucrarea Maresalul Antonescu, vol. II, Iasi, 1990, pp. 387-402. Pâna ce vom afla date mai multe si mai precise despre viata Mariei Antonescu în rastimpul 1946-1964, sa rezumam ceea ce rezulta din confruntarea acestor marturii. Revenita din U.R.S.S. (unde a ramas din martie 1945) pâna în prima jumatate a lunii aprilie 1946), în timpul procesului maresalului Antonescu o gasim internata în închisoarea militara de la Malmaison. Dupa proces, slabita si bolnava, a capatat permisiunea sa fie spitalizata în clinica profesorului N. Gh. Lupu de pe Soseaua Colentina din Capitala. A fost supusa unui tratament medical intensiv si i s-a acordat o alimentatie corespunzatoare. Dupa externare, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în casa mamei sale din Piata Filantropia (aici a vizitat-o si printesa Ileana). Fiind lipsita de orice mijloace materiale, traia mai mult din mila si ajutoarele celor apropiati. In 1950 a fost arestata si internata la închisoarea Mislea, unde a ramas pâna în 1955, când i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Latesti de lânga Fetesti. Suferea de inima si în 1958 sau 1959, dupa mai multe insistente, a fost internata în clinica profesorului Burghele. Usor refacuta, a fost retrimisa la Latesti. Boala s-a agravat iar în 1964 a fost adusa la Spitalul ASCAR. De aici, a fost transferata la Spitalul Coltea, fiind luata în îngrijire de profesorul Basil Teodorescu, un vechi prieten. Facuse, însa, un al treilea infarct si inima i-a încetat definitiv sa bata în ziua de 18 octombrie 1964. Una dintre marturii precizeaza ca a fost înmormântata "în cavoul familiei sale, de la Cimitirul eroilor (fostul Bellu militar)..." Se mai afirma ca, de fapt, cavoul ar fi al familiei generalului Marculescu, ruda prin alianta cu maresalul Antonescu.Documentul pe care îl supunem atentiei cititorilor nostri este datat 18 aprilie 1946 si a fost extras din volumul trei al lucrarii Procesul Maresalului Antonescu. Documente, ce va vedea curând lumina tiparului sub îngrijirea d-lui dr. Marcel-Dumitru Ciuca. Este vorba despre stenograma anchetei la care a fost supusa Maria Antonescu de catre Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de interne. In preluarea textului, cu exceptia actualizarii normelor ortografice, s-a respectat cu strictete originalul; cuvintele introduse de noi au fost marcate prin paranteze drepte, iar titlul serialului si al episodului de fata ne apartin. M. STEFAN "Un colonel rus si un ofiter de jandarmi m-au arestat" 18 aprilie 1946
Maria Antonescu

Avram Bunaciu [în continuare, A.B.]: In general cunoasteti preocuparile sotului dvs.?
Maria Antonescu [în continuare, M.A.]: Niciodata nu avea timp. Inainte, da. Dar de când a fost conducator n-a mai avut timp sa vorbeasca cu mine. Stiu ca barbatul meu în 1939 a spus ca acela care va începe razboiul este un nebun care pune mâna pe un vas de S vres si îl face praf. Anglia nu va fi învinsa, credea întotdeauna. Barbatul meu era un anglofil.
A.B.: Care a fost explicatia apropierii lui de legionari.
M.A.: O apropiere cu legionarii n-a avut. El îl considera pe Codreanu ca pe un nebun. El le spunea adesea "cum puteti spune ca mergeti cu Germania, ati consultat poporul?"
A.B.: Cum explicati ca dupa 6 septembrie a fost chemat la putere?
M.A.: Pentru ca nu se putea face altfel, caci ar fi venit germanii sa ocupe tara. El a crezut ca va putea scapa tara. Era sigur ca va rupe capul legionarilor. Se baza pe armata. Pe nemti nu se baza.
A.B.: De ce? El mergea pe calea legionara. A semnat pactul tripartit.
M.A.: Oameni care sunt de rea credinta.
A.B.: Cum se explica ca nemtii n-au intervenit în favoarea legionarilor?
M.A.: Nemtii au vrut sa vada care sunt mai tari în tara.
A.B.: Dar daca ei n-ar fi avut încredere în Antonescu, cred ca aceasta n-a fost numai întâmplator.
M.A.: Când am avut rebeliunea, atunci era în tara Fa-bricius [ministrul Germaniei în România]. D-na Fabricius era o femeie foarte cumsecade. In timpul cât barbatul meu era arestat [la manastirea Bistrita] ea ma vizita adesea si ma încuraja. In timpul rebeliunii ea era convinsa si mi-a zis sa fiu sigura ca maresalul îi va doborî pe legionari. Insusi Hitler, fie ca era sincer sau nesincer, îi spunea barbatului meu "tot dumneata ai sa fii".
A.B.: Va împartasea impresiile din Germania? Care erau impresiile întrevederii din ianuarie 1941?
M.A.: Foarte bune impresii. Impresia unui om foarte sincer, loial, care i-a promis totul si când s-a întors a fost rebeliunea.
A.B.: Ati vazut ca rebeliunea a fost pusa la cale de organele SS?
M.A.: N-a avut niciodata încredere în ei. Dupa rebeliune a început sa se îndoiasca.
A.B.: Cum de a pornit în razboi alaturi de ei?
M.A.: A fost o nenorocire. A vrut sa ia Basarabia si Bucovina înapoi.
A.B.: O nenorocire ca sa angajezi tara într-o actiune care poate sa-i pericliteze situatia?
M.A.: Era sa fie si mai rau. Am fi avut situatia Iugoslaviei.
A.B.: Copiii Iugoslaviei vor învata ca stramosii lor au rezistat cu arma în mâna, pe când noi am mers alaturi de acei care au ucis, au jefuit, au distrus. Daca maresalul Antonescu ar fi avut aceasta perspectiva istorica ar fi trebuit sa puna altfel problema.
M.A.: A fost o nenorocire.
A.B.: Dar dvs., ca femeie care sunteti mai sensibila la durerile oamenilor, nu i-ati spus niciodata: omule, nu vezi câte vaduve, câti orfani, câti schilozi într-un razboi care daca nu astazi, mâine ai sa-l pierzi? Nu angaja viitorul tarii într-o cauza dinainte pierduta. Uite la acesti copii care erau deportati, deformati din lipsa de vitamine, de hrana; România a mai dus razboaie, dar nu cu metode de felul acestora. Gândeste-te la raspundere în fata poporului român, a raspunderii acestei generatii fata de generatiile viitoare.
Doamna Goga nu v-a dat un sfat de felul acesta?
M.A.: Ea nu se amesteca în chestiunile de felul acesta. Barbatul meu nu lasa femeile sa se amestece în aceste chestiuni.
A.B.: Dupa câte stiu, sotia este cel dintâi sfatuitor.
M.A.: A fost o nenorocire. Se angaja, dar este un om loial, un om cinstit.
A.B.: Maresalul Antonescu a întreprins o actiune pe care istoria o va judeca. Dar si dvs., prin Consiliul de patronaj, care avea un obiectiv de razboi, sa aduca încurajarea acelora care erau acasa si pe front, ca sa duca mai departe un razboi criminal, un razboi de jaf, nu v-ati întrebat: bine, dupa razboi nu voi fi chemata în fata poporului sa raspund, ce-am facut oare ca sa împiedic acest razboi? Ati facut totul ca sa-l sustineti, ca sa rezistati. Poate ca intentia dvs. a fost alta, însa ea s-a aliat intentiilor lui Hitler pentru continuarea unui razboi nenorocit.
M.A.: Când am început nu era razboi. Ce era sa fac? Sa nu mai merg înainte? Am început pentru toata mizeria din tara româneasca.
A.B.: Atunci Consiliul de patronaj era acela care a colectat bani si haine.
M.A.: De la noi nu.
A.B.: Noi stim ca Consiliul de patronaj a colectat de la evrei conform unei legi dupa care fiecare trebuia sa dea. Din ce fonduri se alimenta Consiliul de patronaj?
M.A.: Prima oara am facut colecta la toti comerciantii. Uite, le-am spus, vrem sa facem cantine, sa hranim copiii. Fiecare a dat. Am strâns 26 milioane. Asta era în 1940.
A.B.: Apoi din ce se mai alimenta?
M.A.: De la stat ni se mai dadea o suma, de la cinematografe. De altfel, aceasta se poate vedea în registrele de cinematograf.
A.B.: Ati avut si de la [Radu] Lecca?
M.A.: Da, am avut de la evrei, de la Lecca.
A.B.: Cu ce titlu va dadea Lecca?
M.A.: Ca sa putem ajuta.
A.B.: Nu v-ati gândit sa ajutati pe evreii din Transnistria, care erau si mai napastuiti?
M.A.: Ei aveau.
A.B.: De unde aveau daca erau dusi la munci obligatorii, erau scosi din munca, de unde puteau sa plateasca si pentru români si pentru evrei?
M.A.: Spuneau ca au destule fonduri.
A.B.: Dar cei din lagare?
M.A.: N-au fost evrei în lagar.
A.B.: Detinuti politici?
M.A.: N-am stiut ca era lagar. Cei de la Tg. Jiu stiu ca se hraneau bine, mâncau icre moi. Stiu de [N.] Xenopol ca a primit icre moi.
A.B.: O fi primit un om înstarit, dar ceilalti saraci, muncitori, intelectuali.
M.A.: ...
A.B.: Alte mijloace ale Consiliului de patronaj, care au mai fost?
M.A.: N-am avut.
A.B.: Din Transnistria nu primeati?
M.A.: Da, dar le plateam.
A.B.: Cu ce pret va trimitea? De unde va dadea contra cost? Poate va facea si donatii!
M.A.: Odata a facut o donatie.
A.B.: Care erau legaturile dvs. cu nemtii în aceasta epoca?
M.A.: Nici una.
A.B.: Care erau cele mai apropiate colaboratoare ale dvs. în Consiliul de patronaj?
M.A.: Doamna Goga, Bacu, Steflea, Manoila. D-na Manoila se ocupa de muni- cipiu.
A.B.: Cine se ocupa de fondurile Consiliului?
M.A.: Comitetul întreg lua dispozitiuni. Noi nu aveam nici un ban în mâna. Chiar când se facea o vizita în provincie, se cerea apro- bare a comitetului pentru fonduri.
A.B.: Dar blanurile care se adunau, se luau de membrele Consiliului? Ce cadouri ati primit de la Consiliul de patronaj?
M.A.: Nici un cadou. Am spus sa nu mi se faca niciodata cadouri. Chiar atunci când eram primita cu flori le spuneam: sa nu ma primiti cu flori, banii acestia sa-i dati pentru hrana copiilor.
A.B.: La Ministerul economiei nationale ati avut posibilitatea de a obtine conditionarea aprobarii exportului sau importului de marfuri contra unei subventii pe care importatorul sau exportatorul o dadea Consiliului de patronaj?
M.A.: Niciodata.
A.B.: Inainte de a obtine acestea, întrebati cât dati pentru Consiliul de patronaj?
M.A.: Niciodata nu s-a facut asa ceva.
A.B.: Dar oamenii care erau prinsi cu nereguli, prinsi fara acte?
M.A.: Nu se poate! Nu s-a facut asa ceva.
A.B.: Cine urmarea controlul banilor care intrau în casa Consiliului de patronaj?
M.A.: Dl. Stâncescu Stan.
A.B.: Ce rezultate aveati lunar?
M.A.: Nu se faceau în fiecare luna astfel de colecte.
A.B.: Totusi, aveati intrari lunare de zeci de milioane.
M.A.: Fiecare ne dadea câte un cec.
A.B.: Erau foarte multi evrei care faceau donatii.
M.A.: Consiliul de patronaj n-a intervenit niciodata pentru ceva. Sa intervina pentru o afacere incorecta, niciodata.
A.B.: Dintre ministrii în guvern care ajuta mai mult Consiliul de patronaj?
M.A.: Nici unul. Mai ales ministrul de finante era foarte ostil.
A.B.: Ati gasit si alte formule pentru a va procura mijloace financiare? Chestia cu viermii de matase?
M.A.: Vroiam sa facem crescatorie de viermi de matase.
A.B.: Doamna Goga intervenea pentru anumiti prieteni? Si Marinescu era protejatul ei si a staruit sa intre în guvern?
M.A.: [Pe I.C. Marinescu, ministrul de finante] l-a cunoscut barbatul meu.
A.B.: Nu încerca prin dvs. doamna Goga sa obtina ceva de la maresal pentru Consiliul de patronaj? Adica cereati d-lui Antonescu ca sa puna astfel problema ca cutare ministru sa faca cutare înlesniri.
M.A.: Nu. Barbatul meu a fost foarte sever.
A.B.: N-ati discutat cu el problema iesirii din razboi în 1944, dupa bombardamente?
M.A.: Eram foarte preocupati si unul si altul. El nu-mi spunea mie nimic însa cunosc aceste preocupari din frânturile de conversatii pe care le surprindeam câteodata. O data am surprins pe când vorbea ca cu englezii si cu cei de la Constantinopole avem tratative sa iasa din razboi. Stiam ca Mihai Antonescu are legaturi cu strainatatea. Nu aveam timp sa vorbim, ca nu ne vedeam unul cu altul. Am aflat ca are legaturi prin Spania, cu americanii si englezii. Era de multa vreme, de un an de zile de când se taraganea. Barbatul meu spunea: ei, când are sa se termine cu asta? Mihai Antonescu spunea ca va reusi.
A.B.: Discutau mai amanuntit aceasta problema?
M.A.: Au discutat.
A.B.: Care erau concluziile?
M.A.: Sa continue eforturile de iesire. Au facut dar nu stiu de ce a iesit asa.
A.B.: Care erau raporturile între Maniu si maresal?
M.A.: Raporturile între Maniu si maresal erau bune.
A.B.: Ce discutau?
M.A.: Mie nu-mi dadea detalii, ce puteam sa prind.
A.B.: Cu Dinu Bratianu?
M.A.: Mi se pare ca nu prea bune.
A.B.: Cine avea sarcina de contact între guvern si oamenii politici?
M.A.: Amândoi, mi se pare, nu stiu.
A.B.: Divergente între Mihai Antonescu si maresal erau referitor la politica interna si externa?
M.A.: Da. Barbatul meu a spus de la început ca trebuie sa plece. El n-a avut încredere în nemti. Totdeauna a fost contra. Când auzea discursurile lui Hitler spunea ca e nebun. A fost o nenorocire.
A.B.: Lasând nenorocirea personala, dar luând aspectul politic si militar, aceasta intereseaza tara, nu s-a discutat raspunderea politica? Eu personal pot sa mor sau sa traiesc, n-are nici o importanta, dar tara a fost angajata, sa iesim mai devreme.
M.A.: El vroia sa iasa din razboi, dar erau multi nemti în tara si nu se putea face nimic.
A.B.: Dar s-a dovedit la 23 august ca nemtii n-au putut sa faca nimic. Dupa 23 august unde ati fost?
M.A.: Dupa o saptamâna am plecat cu automobilul la Herculane, pâna o sa se linisteasca lucrurile. Atunci, când am ajuns la Orsova, mi s-a spus ca este imposibil sa trec, caci erau lupte între germani si români.
A.B.: Cine v-a îndemnat sa plecati la Herculane?
M.A.: Toti ofiterii care erau la cabinetul barbatului meu. Trebuia sa plec de la Snagov, n-aveam lumina, electricitate. Mi s-a spus sa ma duc la Herculane.
A.B.: Când ati fost arestata?
M.A.: Am fost arestata la 14 septembrie [1944]. Comandantul jandarmilor mi-a zis ca este imposibil ca sa merg înainte de la Orsova. Am ajuns la Tg. Jiu si nu stiam unde sa ma duc. Secretara mea, d-na Negulescu, a zis, ma duc sa vad poate ne primeste d-na Iunian. Ea m-a primit. A fost foarte gentila. M-a primit în casa. Cum m-am dus acolo am cazut bolnava si a chemat doctorul. Dupa o saptamâna, domnul prefect mi-a trimis vorba ca trebuie sa parasesc Tg. Jiul si sa plec în alta parte. Sa ma duc la tara. Unde sa ma duc, când nu cunosteam pe nimeni? Doamna Iunian a zis: eu am o cunostinta. Prefectul a zis ca este la Rosia o proprietate unde m-as putea duce. Acolo, într-o râpa, e o casa de unde au iesit doua doamne care mi-au spus ca nu ma pot primi. Doamna, avem copii, suntem, zece persoane, este imposibil sa va primim. Am plecat la Negoiesti. Doamna Staicu a fost foarte surprinsa si dupa câteva saptamâni a venit un colonel rus si un ofiter de jandarmi care m-au arestat. De acolo m-au dus la Tg. Jiu, la Hateg, apoi la Stefanesti am stat zece zile, dupa aceea la Dobresti am stat doua zile, m-au adus apoi aici în Bucuresti în Aleea Zoe o saptamâna, apoi în str. Mussolini 2 luni, apoi în str. General Manu 4 luni. La 18 martie 1945 am plecat în Uniunea Sovietica. Am plecat cu o doamna sârba care era închisa.
A.B.: In ce oras v-a dus în Uniunea Sovietica?
M.A.: La Moscova.
A.B.: Ce-ati facut tot timpul?
M.A.: Am stat la închisoare. Am fost singura în camera. Am fost chemata o singura data de un general si m-a întrebat cum o duc cu sanatatea, pe urma nu am mai vazut pe nimeni. Aveam voie seara sa ies pe o terasa pentru un sfert de ceas, dar asta vara am fost foarte bolnava si am stat doua luni în pat.
A.B.: Ati stat singura în camera? Camera era mare, încapatoare, era cald, aveati mâncare buna?
M.A.: Da.