Ilie Lazăr a fost unul dintre stimatii fruntasi politici ai PNR si, apoi, din 1926, ai PNT. Personalitate dăruită militantismului, era totdeauna prezent acolo unde partidul său îl chema, cu deosebire în perioadele alegerilor, unde cuvîntul si veghea sa erau asteptate. Fire dîrză si rezistentă fizic, a suportat 18 ani de puscărie, după 23 august 1944, dintre care 11 ani singur în celulă si i-a fost dat să supravietuiască si după 1964 (anul gratierii), murind tîrziu si tot dîrz, deabia în noiembrie 1976 la vîrsta înaintată de 81 de ani. Si-a scris, în 1945, niste Memorii, pe care le-a publicat. Cum tot avea vreme si era liber a mai scris Amintiri, care astăzi sînt publicate de Fundatia Academia Civică (editor dl Romulus Rusan) si, desi scrise idilic bătrîneste, lipsite de flacăra intelectualitătii autentice, amintirile tîrzii ale lui Ilie Lazăr se citesc cu real interes.
    Născut în 1895 în Giulestii Maramuresului, Ilie Lazăr are aproape biografia standard a intelectualului ardelean. Avea în ascendentă cîteva familii de preoti si protopopi si era mîndru că, în Maramures, toti ierarhii politici erau români înnobilati. Si la alegerile districtuale în vechea Austro-Ungarie aproape numai români deveneau deputati. Îsi evocă, nostalgic, copilăria, aducîndu-si aminte că, o dată pe an, mama sa îsi chema, la o „agapă" finii, care se întîmpla să fie mai tot satul. Veselia dura două zile încheiate si toată lumea era multumită si bucuroasă. Tatăl său, om de o putere herculeană, era generos, dăruind rudelor de toate, dar refuza să se amestece printre „domni", pe care nu-i agrea, refuzînd demnitatea de pretor la Ocna Sugatac. Părintii aveau pămînt mult si bun. Vara micul Ilie mergea, cu toti copiii, la uscatul fînului. Avea sapte frati si două surori, toti beneficiind de lumina cărtii, cel mai mare, ajuns doctor în filosofie, murind tînăr. A venit si pentru copilul Ilie Lazăr vremea învătăturii, pe care a început-o la Sighet, unde a urmat si liceul, apoi la Lugoj, liceu românesc dar cu predare în maghiară („Aici am cunoscut adevărata viată românească si pe români. Valeriu Braniste, episcopul Hosu, Isidor Pop, familiile Brediceanu, Dobrin s.a., toti distinsi luptători si mari români, care treceau prin acest important centru românesc"). Era prieten cu marele tenor de mai tîrziu Traian Grozăvescu, coristi împreună la corul liceului. Totul era, aici, patriarhal si demn si autorul consideră că „această frumoasă si patriarhală viată românească n-a mai continuat în România Mare. Românii s-au divizat în partide, familiile se dusmăneau, în fine era jale mare". A urmat, cu studiile, la Academia de Drept din Sighet (dominată de sovinism maghiar) si la Cluj, unde si-a luat examenele cu distinctie. A venit primul război mondial, devenind ofiter în armata austro-ungară. A fost pe front, rănit greu, n-a scăpat nici de frontul galitian, unde a ajuns si la Cernăuti. Cum imperiul se clătina rău de tot, a contribuit substantial la alungarea trupelor răzletite de ucrainieni si la instalarea autoritătilor românesti. („Entuziasmul românilor la vederea tricolorului fîlfîind pe primărie, era de nedescris"). Si ajungînd în Maramuresul natal, a făcut parte din delegatia care a ajuns la grandioasa festivitate a Unirii de la Alba Iulia, ca deputat cu drept de vot în sala istorică din Cetate. A fost, apreciază bătrînul memorialist, „primul mare act politic la care am avut cinstea - desi încă tînăr - să iau parte". Si avea dreptate. A participat, apoi, la eliberarea Lugojului ocupat silnic de administratia sîrbească. A fost, în sfîrsit, participant în delegatia ardeleană plecată la Bucuresti să certifice si să depună actul marei Uniri, fiind primit de Ion I.C. Brătianu si generalul Prezan. A avut îndrăzneala ca, la cei 23 de ani ai săi, să-i prezinte lui Brătianu un memoriu al românilor din satele maramuresene de peste Tisa, care preciza drepturile istorice ale românilor asupra acelor teritorii. A mai luptat, cu un regiment român, la eliberarea teritoriilor de la Sighet la Baia Mare. Apoi, neobosit, a plecat la Viena pentru completarea studiilor, luîndu-si doctoratul si perfectionîndu-se în limba germană. După care, în 1923, s-a stabilit , ca avocat si militant politic, la Bucuresti.
    Harta politică a României postbelice s-a modificat enorm. Din două-trei partide existente pînă în 1916, au apărut numeroase. La început Ardealul era organizat administrativ în Consiliul Dirigent, un fel de guvern de sine stătător. Ilie Lazăr mai păstrează opinia că desfiintarea Consiliului Dirigent e rezultatul intrigilor lui Goga. În fond era o necesitate politică natională pentru unificarea reală a tării si pentru solidarizarea ei natională. O tară mare ca România postbelică nu putea îngădui două guverne, care ascundea, de fapt, tendinta de autonomizare a Ardealului. Partidul National al Românilor din Ardeal, în frunte cu Maniu si chiar Vaida-Voevod, nu se prea descurca în hătisul politic din Vechiul Regat. Or aici se hotărau, totusi, treburile politice ale României Mari. Sigur că partidele regătene nou apărute (si cel liberal dinainte) se străduiau să racoleze fruntasi ardeleni. Partidul Poporului al lui Al. Averescu a si reusit, racolîndu-i pe Goga, Vasile Goldis, Ion Lepadatu, si Ion Lupas si altii, ajunsi ministri si, apoi, abandonati, doar Goga izbutind, după 1927, să-si creeze o mică grupare politică. Eforturi mari de racolare ducea si PNL, izbutind partial. Ceea ce nu ne spune Ilie Lazăr este că si Partidul National condus de Iuliu Maniu, dezorientat politic, încerca aliante si fuziuni cu partidele regătene. Astfel a făcut enorma eroare de a primi resturile fostului Partid Conservator Democrat (fostii takisti) si, apoi, chiar grupusculul lui N. Iorga, creîndu-se astfel, o rivalitate între cei doi fruntasi politici, fiecare socotind că are dreptul să vorbească în numele Partidului National. Singura sansă de a redeveni un mare partid politic care să conteze la alternarea la guvernare a ardelenilor era unificarea cu Partidul Tărănesc condus de Ion Mihalache si dr. N. Lupu. Tratativele, pornite greu, au început în 1924 si, desi congresele ambelor partide se aflau convocate în congrese pentru a valida fuziunea, în ultimul moment a căzut datorită împotrivirii lui Vaida-Voevod din cauza personalitătii lui C. Stere. A mai fost nevoie de doi ani de conciliabule pînă ce, în 1926, fuziunea s-a realizat, presedintele Partidului National Tărănesc fiind Iuliu Maniu, vicepresedinte Ion Mihalache si secretar general Virgil Madgearu. De abia după doi ani de lupte politice necurmate, în noiembrie 1928, ajunge PNT la guvernare, premier fiind Iuliu Maniu. Guvernarea acestui partid de centru stînga (aripa tărănistă era chiar curat de stînga) a început bine. Dar, fatalitate, în 1929 izbucneste criza economică mondială si PNT are nefericirea de a nu-si putea înfăptui, în conditiile economice date, desi depune stăruitoare eforturi, programul politico-economic. A intervenit, apoi, la 8 iunie 1930, urcarea pe tronul României a regelui Carol al II-lea. Maniu, la început favorabil, a avut naivitatea de a-i propune lui Carol un loc în Regentă, punîndu-i si conditiile de a-si reface căsătoria cu regina Elena si să n-o aducă în tară pe Elena Lupescu. Fireste că principele Carol, cinic, a promis, dar s-a înscăunat rege, nu si-a refăcut căsătoria si a adus-o în tară pe Lupeasca. Maniu, umilit, a devenit adversarul regelui iar Al. Vaida Voevod „omul regelui". Dar regele venise în tară hotărît să guverneze printr-un guvern personal, în afara partidelor si împotriva lor. A încercat formula în aprilie 1931 numind guvernul N. Iorga. Dar, în conditii de gravă criză economică mondială, guvernul Iorga (în care factotum era Const. Argetoianu) n-a rezistat decît pînă în iunie 1932. Au urmat două guverne penetiste Vaida Voevod, din octombrie 1932 pînă în ianuarie 1933 un guvern Iuliu Maniu si, apoi, pînă în noiembrie 1933 un alt guvern Vaida Voevod. Regele a fost, deci, nevoit să revină la guverne penetiste, pînă ce a apelat la PNL. Drept e să se spună că PNT devenise al doilea mare partid al tării, uneori chiar cel dintîi, deasupra, în preferintele electoratului, Partidului National Liberal, între care domnea o mare rivalitate. Dar rămîne faptul că în cîtiva ani buni de guvernare, datorită conditiilor amintite, PNT nu si-
    Ilie Lazăr, devenit membru al Delegatiei permanente a PNT si conducător al filialei ei maramuresene, se plînge, în amintirile sale, de incorectitudinea procedeelor electorale ale tării, care mergeau pînă la falsificarea si furtul urnelor. A fost o prea tristă realitate. Ceea ce nu ne explică Ilie Lazăr sînt cauzele care au dus la aceste consecinte nefaste. Realitatea este că si Constitutia din 1866 si cea din 1923 aveau prevăzute o prerogativă regală. Si anume că regele numeste si demite ministrii. Potrivit acestei prerogative regale, suveranul numea periodic (de obicei odată la patru ani; cînd era cazul, mai devreme) un prim ministru (de obicei sef de partid), dădea decretul de dizolvare al vechilor Corpuri legiuitoare iar noul guvern organiza alegerile. Pe care le cîstiga invariabil, folosind - cum aminteste memorialistul nostru - cele mai grosolane si cinice procedee. De pildă, Partidul Poporului a organizat alegerile în 1926, ministru de interne fiind chiar Octavian Goga. Guvernul, desi cu un partid slăbănog, a obtinut 75,4% mandate în Camera Deputatilor si 80,9% în Senat. Dar în 1927, revin la guvernare liberalii care organizează, în iulie, noi alegeri, pe care evident, le cîstigă cu brio. Semnificativ e faptul că Partidul Poporului, după treisprezece luni, nu obtine decît 1,8% din voturi, neizbutind să fie reprezentat în Camera Deputatilor cu nici un mandat. De fapt, se poate spune că guvernele tării nu erau expresia vointei electoratului ci invers. Apoi, în februarie 1938, regele Carol al II-lea a desfiintat toate partidele, alegerile, instaurînd dictatura regală. Din rău în mai rău. Ardelenii din PNT (pînă în 1926 singuri) nu se puteau adapta acestor practici politice, mai ales cele electorale. Ilie Lazăr mărturiseste că a fost delegatul PNT, frecvent, în Maramures, si a vegheat la corectitudinea alegerilor. Posibil. Dar nu cred că a izbutit totdeauna. Rămîne faptul că, în noiembrie 1927, cînd PNT, venind la guvernare, a organizat alegeri cu adevărat libere, pentru că partidul venea pe un val de efectivă simpatie populară.
    Adevăruri rosteste Ilie Lazăr despre afacerea Skoda, cînd regele a voit să-l, scoată neonest pe Iuliu Maniu. Si nu a izbutit pentru că Maniu, perfect onest, desi prim ministru pe vremea încheierii contractului de furnituri de armament, nu si-a murdărit mîinile. Cînd suveranul si-a dat seama că nu-l poate implica pe Maniu, a dat semnalul de stingere a scandalului. S-a spus însă că un nepot de soră al lui Maniu (Zaharia Boilă) ar fi beneficiat de comisionul firmei cehoslovace. N-are dreptate Ilie Lazăr cînd scuză pactul de neagresiune parlamentară încheiat de Iuliu Maniu cu C.Z. Codreanu, Căpitanul legionarilor, în 1937. De fapt, aceasta a fost o gravă eroare politică, legitimînd Garda de Fier, aducîndu-i peste 15% din voturi. În schimb, relevabile sînt mărturisirile lui Ilie Lazăr despre atitudinea lui Maniu împotriva dictatului de la Viena si convingerile lui că Germania va pierde războiul, aducînd probe (incomplete si, de aceea, necreditabile) despre rolul lui Maniu în organizarea actului de la 23 august 1944. Cum se stabilise că actul de eliberare va avea loc în 26 august si regele Mihai, aflînd că Antonescu va fi atunci pe front, l-a convocat la Palat, în 23 august, arestîndu-l. Si cum, din păcate, lipsind grupa de luptători penetisti condusi chiar de Ilie Lazăr, s-a apelat la echipa condusă de comunistul Bodnăras.
    Amintirile lui Ilie Lazăr trebuie citite, chiar cu acele inevitabile scăpări de condei ale bătrînului bărbat politic.
Z. Ornea --------------------------------------------------------------------------------
    Ilie Lazăr, Amintiri. Editor Romulus Rusan. Prefată de Dan Radosev. Fundatia Academia Civică. Biblioteca Sighet, 2000.